Asistăm la sfârşitul unui ciclu politic

N-am să vă întreb, aşa cum aţi tot fost întrebat, de ce acum şi de ce în PDL v-aţi hotărât să faceţi politică. Eu cred că alta e curiozitatea în ceea ce vă priveşte: sunteţi perceput ca un om de cabinet, un om de stat. Cum vă gândiţi să faceţi politică activă?
Cred că orice politician responsabil trebuie să ajungă, cândva, un om de stat. Dacă sunt perceput aşa cum spuneţi, se cheamă că am deja ce-mi trebuie pentru a face politică. În ceea ce priveşte „politica activă“, sunt obişnuit de multă vreme cu zile de lucru pline, efort continuu şi acţiune sub presiunea împrejurărilor reale. Ştiu însă la ce v-aţi gândit cu adevărat: la brutalitatea, violenţa şi provincialismul vieţii noastre politice. Aşa este. E greu să pătrunzi într-un mediu cu mare toxicitate morală. Ştiu însă că milioane de români nu sunt de acord cu acest mod de funcţionare. Ca să schimbi ceva, trebuie să-ţi iei riscul şi să ai tăria de a construi un alt model. E ceea ce mi-am propus să fac. Vin din societatea civilă şi pe ea mă bazez pentru a provoca o schimbare graduală a felului nostru de a ne gestiona problemele comunitare. Cred că România merită mai mult şi că doar o politică inovatoare poate corecta starea depresivă în care ne-am afundat. Visez o societate în care ne respectăm, conlucrăm, ne despărţim fără conflict şi ne regăsim acolo unde tot ce ne desparte se subordonează interesului comunitar. Pare o utopie, deşi nu e decât o reţetă de supravieţuire în faţa unei lumi pline de pericole.

Politica şi politicienii sunt asociaţi cu vânătoarea de profituri. Votul se vinde şi se cumpără. Cum puteţi demonta mecanismul? Pentru că nu vă văd cu o găleată portocalie în mână.
Nici nu mă veţi vedea cu vreo găleată în mână, indiferent de culoare. Mi se pare o insultă insuportabilă această abordare bazată pe mită electorală, din patru în patru ani. În rest, sunt un om normal, cu o stare materială medie. Nu am afaceri, văzute sau nevăzute, şi nici nu mă interesează altceva decât viaţa decentă, civilizată, fără excese. Dar nu fac din sărăcie o virtute. Îmi propun un deceniu de politică diferită, pe baza unei comunicări reale cu forţele vii ale naţiunii. Cred că dacă România îşi reconstituie de acum încolo elita politică, vom ieşi din subdezvoltare mai repede, vom reduce polarizarea socială şi disparităţile regionale. Abia atunci vom putea regăsi plăcerea convieţuirii şi dividendele binelui comun.

Politica înseamnă, ar trebui să însemne procesul de conciliere a diferenţelor dintre grupuri. Dar la noi ea înseamnă învingători (care iau posturi, fonduri) şi învinşi (care tânjesc după privilegii şi fac înţelegeri transpartinice). Cum vă gândiţi că veţi corecta acest fel de a face politică?
În concepţia mea, un politician e cu atât mai respectabil cu cât reuşeşte să asigure dialogul efectiv dintre oameni, categorii profesionale şi instituţii. Noi pierdem idei, capital social şi energie pentru că nu reuşim să ne ascultăm unii pe alţii. De ce? Ştim. Asta am primit din trecut. Însă nu mai putem funcţiona aşa. Din acest unghi, creştin-democraţia este doctrina cea mai „dialogică“: partidele populare mizează tocmai pe conlucrarea solidară a unor persoane libere. Sună ca la carte, de acord, şi mai ales pare departe de situaţia prezentă. Dar fiecare dintre noi poate face un gest pentru a opri acest masacru-cu-bulion, care ne deformează sufletul şi ne face ridicoli, inclusiv în faţa celorlalte state-membre ale UE. Nu ne trebuie cetăţeni anonimi care-şi exprimă frustrarea pe forumuri, ci oameni cu un chip şi un nume, care se implică în viaţa civică şi politică.

Suntem într-un moment în care modernizarea României e zorită de criza economică. Dar o politică reformatoare se ciocneşte de cererile asistenţiale ale oamenilor. Cum le veţi explica oamenilor că trebuie să facă sacrificii pentru modernizarea ţării?
Criza economică mondială anunţă decesul statului asistenţial de tip postbelic. Occidentul – sau comunitatea democraţiilor euro-americane – nu va putea rezista în faţa competiţiei globale, dacă nu-şi va schimba modelul de dezvoltare: conversia verde, ridicarea vârstei de pensionare, disciplina fiscală strictă, controlul deficitului bugetar şi creşterea productivităţii muncii sunt necesităţi pe care nu le mai putem ignora. Cred tototdată în guvernanţa economică la nivelul UE şi în irelevanţa creşterii PIB ca principal criteriu al succesului economic.

Intraţi în PDL spunând că vreţi să întăriţi, de fapt să constituiţi flancul creştin-democrat. Dar în anii 90, când PNŢCD era titularul zonei, era deja o discuţie: creştin-democraţia n-ar fi potrivită într-o ţară ortodoxă, ci mai mult pentru o ţară catolică. Vă amintiţi discuţia.
Da. Pe de o parte, toate doctrinele politice moderne au fost importate în România, niciuna nu s-a născut aici. Pe de altă parte, PNŢCD s-a bazat pe energia civică generată de anticomunismul foştilor deţinuţi politici şi pe efectul detonator al pierderii lui Corneliu Coposu, înainte de alegerile din 1996.

* * *

Ce doreşte Baconschi

Viaţa politică româ­nească înseamnă brutalitate, violenţă şi provincialism. „Pierdem idei, capital social şi energie, pentru că nu reuşim să ne ascultăm unii pe alţii“, iar Baconschi visează la „o societate în care ne respectăm, conlucrăm, ne despărţim fără conflict şi ne regăsim acolo unde tot ce ne desparte se subordonează interesului comunitar“. Este „o reţetă de supravieţuire în faţa unei lumi pline de pericole“.

Masacru-cu-bulion

Cum o mare parte din mass-media funcţionează ca instrument politic, „fiecare dintre noi poate face un gest pentru a opri acest masacru-cu-bulion, care ne deformează sufletul şi ne face ridicoli, inclusiv în faţa celorlalte state-membre ale UE. Nu ne trebuie cetăţeni anonimi care-şi exprimă frustrarea pe forumuri, ci oameni cu un chip şi un nume care se implică în viaţa civică şi politică“.

* * *

Dar la nivel discursiv erau invocate valorile tradiţionale, subsidiaritatea.
Da, în seminarii. Nu fuseseră interiorizate, ci artificial lipite la tradiţia lui Maniu, Mihalache, care era una de partid naţional transilvan şi alta de partid agrarian. Lucrul ăsta a ocupat o nişă fără ca lucrurile să fie într-adevăr traduse prin politici şi mai ales explicate, dincolo de un cerc foarte restrâns de oameni destul de puţin convinşi. Cred că, prin Fundaţia Creştin-Democrată, vom arăta că, de fapt,creştin-democraţia este un fel de a prelua nişte valori fundamentale ale construcţiei europene şi de a ţine cont de valoarea, de virtutea politică a căii de mijloc. În definiţia popularismului european intră accente liberale, conservatoare, iar PPE este mai puţin focalizat doctrinar decât socialiştii şi liberalii. În popularism ai pur şi simplu un focus pe valorile de centru-dreapta, care încearcă să împace tradiţia autentic respectată şi autentic definită cu nevoia de adaptare la o lume care se schimbă şi care trăieşte atâtea revoluţii succesive. Încearcă să brodeze politici pe această bază a economiei sociale de piaţă, adică încearcă să spună: „nu profitul este scopul vieţii individului. Scopul vieţii individului este realizarea deplină a propriului potenţial într-o comunitate pe cât posibil armonioasă“.

Dar în România s-a generalizat mentalitatea „tunului“. O întâlneşti şi sus, la vârf, în clasa politică, dar şi la bază. Asistând la proteste, te întrebi dacă acei protestatari care strigă „hoţii, hoţii“, luaţi de acolo şi aşezaţi pe un scaun de politician, n-ar face la fel ca politicienii detestaţi.
Într-adevăr, bolile acuzate în clasa politică au o bază în mentalitatea noastră colectivă şi în practicile de fiecare zi ale multora.

Şi mă tem că politicienii sunt reprezentativi.
Nu e aşa. Lucrurile s-au schimbat. Dacă nu te uiţi la două televiziuni şi trei ziare şi te duci în realitatea românească a celor 60% care nu mai votează, vezi că ţara se sprijină pe IMM-uri şi pe iniţiativa întreprinzătorilor liberi, altfel spus, pe umerii clasei de mijloc. Sunt oameni care nu mai depind de stat şi care ar putea răspândi prosperitatea şi către alţii, dar nu pot din cauza birocraţiei, a corupţiei, a politicianismului, a populismului. Agenda clasei de mijloc nu poate fi satisfăcută prin năravurile politicianului standard. Pe de altă parte, s-a schimbat structura economiei. Totuşi, milioane de români plecaţi din ţară sau rămaşi nu mai depind de stat. Oricâtă gălăgie fac sindicatele, manipulate sau nu, complice sau nu cu zona interlopă a capitalismului românesc...

Şi, în absenţa unei minime comunicări...
Da, bineînţeles. Absenţa unei alternative cât de cât de comunicare socială e o altă problemă mare. Pe ce canale mai comunici, dacă totul e monopolizat? Dar ai cum, ai Internetul, ai întâlnirile în lumea reală, ai posibilitatea de a multiplica un mesaj, în pofida oricărui monopol mediatic. De ce oare sindicatele nu mai au capacitatea de a mobiliza 200.000 de oameni când un milion şi ceva de bugetari sunt afectaţi de aceste măsuri?

Să vedem.
Sindicatele nu mai au ele însele credibilitate, iar oamenii sunt angrenaţi social în credite bancare, sunt mult mai lucizi, înţeleg că e o criză mondială, nu doar legată de acest guvern. Să spunem foarte clar: cei aduşi sunt finanţaţi la bucată, sunt mase de manevră, 20.000 de oameni maximum, aduşi din toată ţara. În societăţi democratice şi mult mai bogate, unde sunt mari probleme de sistem – pensiile, asigurările sociale etc. –, sindicatele scot în stradă oricând un milion de oameni.
Deci, când vezi diferenţele astea, înţelegi că sunt o mulţime de români însinguraţi, decepţionaţi, deprimaţi şi, din păcate, scârbiţi de ce văd în politică. Şi, lucrul cel mai grav, chiar îşi pierd speranţa că se poate întâmpla ceva. Sunt oameni care aşteaptă ceva, aşteaptă o voce, un mesaj. Nu, nu o figură mesianică, ci un început de schimbare explicată, acceptată, susţinută activ. Dacă acest arc voltaic nu se întinde în zona civică a clasei de mijloc, ne merităm soarta. E loc de mai rău.

Acest spirit civic are probleme în a se articula, se lasă mult aşteptat, chiar dacă oamenii se simt însinguraţi.
Întrucât o mare parte din mass-media funcţionează ca instrument politic – de revanşă, sancţiune şi şantaj –, tot ce se întâmplă bun în societatea asta, şi se întâmplâ o mulţime de lucruri bune, nu se mai vede. Eu nu mă refer la oamenii care dau credit discursului distorsionat de televiziunile partizane, ci mă refer la oamenii normali, care există, dar nu se pot face auziţi. Mergi cu maşina şi vezi că s-a creat un site www.nublochezintersectia.ro, deci există categoria românilor care, cel puţin pe un forum virtual, s-au strâns pentru că sunt enervaţi de concetăţenii care blochează intersecţia, fie că vor să fie primii, fie că sunt nesimţiţi etc. Toate acţiunile de „astăzi strâgem gunoiul“, lăsat de alţi nesimţiţi, înseamnă ceva. Şi Biserica Ortodoxă, biserică majoritară, a evoluat către adoptarea de facto a unei doctrine sociale, în care tot ce ţine de asistenţă, de ajutor, de solidaritate funcţionează. Cu alte cuvinte, nu ar trebui să fim atât de disperaţi. Problema este că avem nevoie de un alt fel de politică, nu un alt fel de oameni. Pentru că, dacă aş pleca de la premisa că românii sunt în majoritate şi iremediabil loviţi de aceste patologii, că nu pot să vadă interesul comun de a lucra împreună, sunt definitiv necivilizaţi, le place să trăiască în violenţă, mizerie, nedreptate, polarizare socială şi minciună, la radio, televizor, ei bine, dacă aş fi crezut că aşa stau lucrurile, nu că îmi alegeam un post undeva, în UE, dar emigram. Eu m-am întors în România, pentru că am fost pe 21 decembrie 89 la Inter, nu când venise tot Bucureştiul să facă figuraţie revoluţionară. Pentru că, după un doctorat la Sorbona, într-o Românie cenuşie, traumatizată de violenţa extralegală a minerilor, am hotărât să mă întorc. Mi-am spus: dacă mi-am câştigat, în ceea ce mă priveşte, prin propria acţiune, libertatea, nu văd cum m-aş putea inventa acum ca exilat, după ce comunismul se prăbuşeşte în toată Europa de Est. Eu cred că am ajuns să trăim oglindindu-ne într-o oglindă care deformează şi care ne deprimă, ne ţine separaţi unii de alţii, ne ia plăcerea de a trăi împreună.
Eu vorbesc public de mulţi ani, scriu, mă exprim. Am constatat însă, şi asta mă încurajează, faptul că din interiorul lumii politice orice declaraţie, pe care omul de bun-simţ o poate cântări, ca justă sau falsă, de la o tribună, ecoul ei e cu mult mai mare.

Cum vedeţi relaţia politicului cu Biserica?
O axiomă populară spune foarte clar: „o Biserică liberă, într-un stat liber“. Trebuie să conlucreze pentru binele comun, dar fiecare în ordinea ei şi cu libertatea ei specifică. Nu trebuie nici să se domine unul pe altul, nici nu trebuie să pună în discuţie principiul laicităţii statului. Asta este o formulă care funcţionează în toate democraţiile solide.
Doctrina creştin-populară însăşi e o expresie a laicităţii, este un fel de a recunoaşte valoarea inspiratoare a tradiţiei creştine şi de a o proiecta secular, într-o lume în care spiritul negocierilor este unul de toleranţă şi de cooperare. E vorba de o sensibilitate politică legată de valori fundamentale, care, desigur, au în spate o antropologie, până la urmă şi o teologie, teleologie, ca să fim şi mai pedanţi. Fapt este că, fără o asemenea bază, niciun partid politic nu va reuşi decât să cumpere din patru în patru ani voturi. Eu de-abia aştept să apară o intelectualitate de stânga, real angajată în valorile stângii. De-abia aştept să apară o intelectualitate pur şi dur liberală, cu toate argumentele, cu propria viziune, cu valorile asumate.

* * *

Cei 60% care nu mai votează

Agenda clasei de mijloc nu mai poate fi satisfăcută prin năravurile politicianului standard. S-a schimbat structura economiei. Milioane de români plecaţi din ţară sau rămaşi nu mai depind de stat. Oricâtă gălăgie fac sindicatele manipulate sau nu, complice sau nu cu zona interlopă a capitalismului românesc. În rău, există complicităţi transpartinice. Pentru binele comun nu există.

E loc de mai rău

Sunt o mulţime de români însinguraţi, decepţionaţi, deprimaţi şi, din păcate, scârbiţi de ce văd în politică. Şi, lucrul cel mai grav, chiar îşi pierd speranţa că se poate întâmpla ceva. Sunt oameni care aşteaptă o voce, un mesaj.
Nu, nu o figură mesianică, ci un început de schimbare explicată, acceptată, susţinută activ. Fără schimbări în elita politică, vom face praf şi pulbere tot.

* * *

Acuzaţi, resimţiţi lipsa unei dezbateri reale, pentru că ceea ce se petrece astăzi nu este decât o ciomăgeală, în cel mai bun caz...
Da. Care dezgustă pe toata lumea. Dar ştiţi ce cred? Cred că un alt fel de a pune problema, de a te manifesta politic îi va convinge şi pe membrii celorlalte partide că toată lumea n-a făcut decât să piardă în aceşti ani de război civil. Pentru că, în rău, există complicităţi transpartinice. În bine, pentru binele comun, nu există.
Elementele cele mai corupte şi conectate la zone de sigur risc naţional, inclusiv de securitate naţională, îşi dau mâna prin spatele scenei politice şi întreţin o complicitate care nu ţine seama de comedia plasării pe piaţă a diferitelor partide. Eu sunt convins că în toate partidele există oameni raţionali, oameni cărora, dacă li se vorbeşte civilizat, dacă li se propune ca şi opinia lor să devină o parte dintr-o soluţie, chiar dacă sunt eu la guvernare, să zicem, li te poţi adresa. E normal că violenţa generează o spirală din care nu poţi ieşi decât printr-un gest creştinesc, acela de a întoarce obrazul, adică de a opri violenţa. Pentru că, altfel, dacă stai într-o logică talionică – dintre pentru dinte, ochi pentru ochi –, nu mai ieşi din ea. Nu putem reduce politica la vendeta. Nu vedeţi că trăim într-un fel de tribunal demenţial, în care toată lumea acuză pe toată lumea, dorind să-şi desfiinţeze adversarul?

Dar este o desfiinţare pe scenă, pentru că în spate îşi dau mâna şi au complicităţi.
Nu toţi. Partidele sunt foarte mari şi să ştiţi că n-ar fi luat nici câte voturi au luat dacă nu erau undeva jos nişte idealişti, nişte oameni care, totuşi, au vorbit, şi-au pus obrazul. Deci nu cred că fenomenul este generalizat în partide. Gândiţi-vă că n-ar mai ieşi nimeni din casă dacă n-ar fi totuşi convins de cineva, de un primar vrednic, de un personaj local care a făcut câte ceva pentru comunitate.

Ce spuneaţi mai devreme? Că sunteţi un incurabil optimist?
Christian Poncelet, fost preşedinte al Senatului francez, mi-a spus odată la o ceremonie: „optimistul este un imbecil fericit, pe când pesimistul este un imbecil nefericit“. S-ar spune că avem de ales...
Eu cred că România… nu România care a devenit o biată abstracţie, ci noi, fiecare dintre noi, merităm ceva mai mult. Şi nu trebuie decât să ştim asta, să vrem asta şi să ne organizăm. Pentru că eu cred că avem toate simptomele agoniei unui sistem, care nu a fost bun sau a fost unul prost.

Credeţi că suntem la sfârşitul unui ciclu?
Da, simt că asistăm pur şi simplu la sfârşitul unui ciclu. Nu ştiu dacă măsura asta a profeţiilor brucaniene, 20 de ani, e valabilă, dar în societate fierbe ceva care nu trebuie să se canalizeze în violenţă.
Dacă continuăm aşa, fără schimbări în elita politică, vom face praf şi pulbere tot. Ei, şi după aceea? O luăm de la zero ca după un cataclism? Nu cred că vrem să ne regăsim într-un decor postatomic, în care totul în jur e distrus. De-asta sunt optimist. Şi mai cred că, până nu încerci, chiar n-ai nici o şansă să schimbi ceva.

* * *

Oglinda care deformează

Dacă aş pleca de la premisa că românii sunt în majoritate şi iremediabil loviţi de patologii, că nu pot să vadă interesul comun de a lucra împreună, că sunt definitiv necivilizaţi, le place să trăiască în violenţă, mizerie, nedreptate, polarizare şi minciună, la radio, la televizor, ei bine, dacă aşa aş fi crezut că stau lucrurile, emigram.

De ce creştin-democraţia

Creştin-democraţia este un fel de a prelua nişte valori fundamentale ale construcţiei europene şi de a ţine cont de valoarea şi virtutea politică a căii de mijloc. În definiţia popularismului european intră accente liberale, conservatoare, iar PPE este mai puţin focalizat doctrinar decât socialiştii şi liberalii.

* * *

Interviu realizat de RODICA PALADE

 

Taguri:

Externe, minister, crestin-democratie, dreapta, relatie.