Aşa criză, da!

Nu ştiu (cu toate că aş vrea) cum face domnul Constantin Chiriac, de 17 ani încoace, să se întâmple la Sibiu ceea ce ne dorim cu toţii, oriunde am locui: normalitatea. Şi nu doar în teatru, ci peste tot. Nimeni nu îndrăzneşte, la Sibiu, să arunce mucuri de ţigări pe pietonală. (Sigur că nu se gândesc la Chiriac când pun gunoiul în coşul de gunoi. Pentru că nu mai trebuie.) Oamenii se transformă la Sibiu, nu doar pentru că văd teatru de calitate, ci fiindcă se (re)găsesc într-un oraş care e cu adevărat european. Locul transformă omul. Rapid. În 2007, când Sibiul a fost capitală culturală europeană, alături de Luxemburg, am crezut şi am pariat cu domnul Chiriac că este, va fi, doar atât, un an. Am pierdut.

Cea mai importantă lecţie a celei de-a 17-a ediţii (de criză!) a Festivalului de Teatru Sibian este cea de management. Într-un an strâns de gât până aproape de jugularea totală, Sibiul a reuşit să aducă nu ştiu câte spectacole (nu se pot vedea toate fiindcă sunt juxtapuse şi asta e bine, poţi alege), nu ştiu câte genuri (fiindcă nu are importanţă, au fost de toate) şi a reuşit, cu siguranţă, să demonstreze diferenţa de calitate. Festivalul Internaţional de Teatru de la Sibiu e, pe merit, al treilea cotat în Europa. Diferenţa dintre Sibiu şi Bucureşti, de pildă, cu toate ale Capitalei, e uriaşă. În favoarea Sibiului.

Prima dintre lecţii o dă Peter Brook, cu un spectacol de o simplitate şi emoţie rare. Warum, Warum (greşit tradus în româneşte Întrebări), un monolog interpretat de Miriam Goldschmidt, negresă, nemţoaică şi evreică din naştere. Nu am văzut mult Peter Brook, dar acest spectacol este, sigur, unul în care artistul ajunge să-şi permită să se privească cu imensă autoironie pe sine însuşi şi toată arta teatrală, mai veche sau mai nouă, cu aceeaşi nevoie cu care bei un pahar de apă dimineaţa când ai diabet. Spectacolul e atât de rafinat compus, că nu ştii dacă să te laşi să râzi până la capăt sau să plângi, la fel.

Urmează, în ordine subiectivă, spectacolul companiei georgiene The Basement Theatre, un Faust jucat cu marionete şi citit în cel puţin şapte tonuri de trei actori. Zeci de marionete mânuite impecabil de câte trei păpuşari perfect coordonaţi. Nu pot decât să vă îndemn să vă imaginaţi Noaptea Walpurgiei cu marionete zburătoare şi, desigur, cu păpuşarii la vedere. Pe muzică de Wagner. Un spectacol făcut cu mijloace minime, dar cu efort uman uriaş.

Sibiul a adus, anul acesta, mult dans. Se pare că eu nu am văzut cel mai bun spectacol al trupei israeliene Kibbutz Contemporary Dance Company, dar ce-am văzut (Aide Mémoire, autor Rami Be’er), mai puţin lăudat în curtea din spate a teatrului decât următorul, Upon Reaching the Sun, al aceluiaşi autor, mi-a dat încă o dată cu parul în cap că nu contează ce comunici (fiindcă, desigur, ştim tot!), ci doar cum. Important e s-o faci şi să-l pleznească undeva pe cel căruia i te adresezi.

Spectacolul, cu simboluri evreieşti clare (şapte panouri pe care dansează, se mişcă, sar, se ascund, ca să apară apoi în diverse grupuri în avanscenă, cei 15 dansatori), se susţine verbal doar prin versurile muzicii. Restul e mişcare de toate felurile de feline, cu trupuri perfecte care, de foarte multe ori, fac amor. Uneori, neortodox. Nimic scandalos însă, ca impresie, pentru că spectacolul e făcut cu atâ­ta tandreţe, cu oglinda limpede precum cristalul a iubirii ca singurul revers al războiului, încât, la final, nu rămâi decât cu atât: iubirea.

Ca o paranteză: Despre sex, prostituţie de toate felurile vorbeşte şi Dragoş Galgoţiu într-o adaptare după celebrul Berlin, Alexanderplatz al lui Alfred Döblin. O carte care figurează printre cele mai citite 100 de cărţi din istoria literaturii, care pune piatra de temelie a literaturii germane moderne (a apărut în 1929) şi din care Galgoţiu (care vrea, în mod evident, să-şi schimbe stilul pedant cu care ne-a obişnuit) reuşeşte să decripteze doar latura porno, intens explicativă. Spectacol făcut cu trupa Naţionalului Sibian şi care, judecând după scenografia şi costumele pompoase, trebuie să fi costat cam multişor.

Vine, în aceeaşi ordine subiectivă, Electra lui Mihai Măniuţiu. Am văzut premiera, tot la Sibiu. Mă aşteptam să se taseze, să cadă puţin, ca mai toate spectacolele româneşti. Dimpotrivă. Electra de acum mi s-a părut că a ajuns la rafinamentul unei cine japoneze în care suprema ofrandă este tăierea capului maimuţei al cărei creier, cald, urmează să-l savurezi.

Radu Afrim, cu Teatrul Tineretului din Piatra Neamţ. Văd un spectacol uluitor (Herr Paul), de un kitsch atât de strident, încât e clar că e un semnal de alarmă. Actori de provincie de primă mână, ca acum 30 de ani, când la Piatra Neamţ se duceau, eventual, primii trei din clasa Sandei Manu. Doar că primii trei i-a luat Andrei Şerban în 1990.

Aş vrea să continui, n-am ajuns nici măcar la jumătate, dar atâta spaţiu îmi dă revista. Poate... săptămâna viitoare. Astfel încât, prima concluzie: e bine când un singur creier încape toate liniile importante ale structurii. E şi mai bine când ştie că nu poate cuprinde şi coordona amănuntele. E bine când creierul principal se află pe aceeaşi undă cu cele secundare sau chiar terţiare. Creierul acesta (obsedat, aş zice) se află acolo de 17 ani şi, pe vremea când l-aţi văzut în Moromeţii lui Stere Gulea, îl chema Nilă.