Judecătoarea Bârsan şi solidaritatea corupţiei

Depeşa Gabrielei Bârsan descrie reţeaua extrem de complicată a traficului de influenţă şi corupţiei în magistratură.

Anticorupţia pare a fi un război pierdut. Asta deşi asistăm, în ultimii cinci ani în special, la tot mai multe cazuri de „rechini“ căzuţi în plasa DNA, la tot mai multe dosare şi trimiteri în judecată cu, premieră în materie, nume grele de politicieni şi funcţionari chiar de la putere. Războiul cade însă pe umerii a doar două instituţii – DNA şi ANI – şi a unei tot mai rarefiate părţi a societăţii civile, o mână de ONG-uri a căror voce aproape nu mai are relevanţă în faţa contraofensivei generale.

Pe măsură ce zornăitul de cătuşe tulbura mai abitir bunăstarea şi tihna inculpaţilor, s-au dezvoltat şi anticorpii: parlamentarii reiau sistematic asaltul asupra DNA şi ANI cu scopul declarat de a le desfiinţa sau a le face inofensive, judecătorii tărăgănează procesele până la prescrierea faptelor ori dau pedepse rizibile sau cu suspendare, atunci când pur şi simplu nu-i exonerează de răspundere pe corupţi. Dar nu acesta e pericolul cel mare, în fond, există întotdeauna speranţa că instituţiile, parlamentele, statul, până la urmă, pot fi reformate, cândva în viitor, ci generalizarea mentalităţii că orice faptă îşi pierde caracterul penal, dacă aparţii unui sistem, unei caste, oricare ar fi ea. Apare astfel o cultură penală, în care răul, în sens etic şi legal (hoţie, mită, minciună, trafic de influenţă etc.), este minimalizat sau chiar transformat în bine, în situaţia în care coruptul este parte a unei comunităţi, datoare şi având pârghiile să îl apere în faţa legii.

Cazul soţilor Bârsan este emblematic în acest sens. Doi judecători, de cel mai înalt rang posibil, Gabriela Bârsan la Înalta Curte, Corneliu Bârsan reprezentând statul român la CEDO, nu se apără cu legea în mână, aşa cum ar fi de aşteptat, ci apelând la casta din care fac parte, după modelul patentat de politicieni. Care este deosebirea între Constantin Nicolescu, preşedintele CJ Argeş, susţinut de PSD şi eliberat de instanţă cu argumentul „cetăţean de onoare al municipiului Piteşti şi al localităţilor Slobozia şi Costeşti“, sprijinitor de „activităţi sportive, culturale, religioase şi de învăţământ, care a promovat obiceiurile tradiţionale şi valorile democratice“, şi Gabriela Bârsan, care nu le reproşează membrilor CSM vreo încălcare a legii atunci când au avizat percheziţia la domiciliul ei, ci faptul că nu au ţinut cont de valoarea sa în societate, de calităţile sale de „OM“ şi de relaţiile personale avute cu aceştia.

Care este deosebirea între Adrian Severin, care s-a agăţat de funcţie, căutând scăpare în imunitatea conferită de statutul de europarlamentar, şi judecătorul Corneliu Bârsan, care îşi apără locuinţa de percheziţia procurorilor tot cu imunitatea şi reclamaţiile la forurile europene? Dar între pedeliştii Dan Păsat şi Monica Ridzi, care se ascundeau de procurori sub scutul bunelor sentimente şi prieteniei colegilor parlamentari, şi judecătoarea Bârsan care se consideră trădată de colegii din CSM? Ori între Adrian Năstase, Cătălin Voicu şi Sorin Ovidiu Vântu şi aceeaşi Bârsan? Niciuna.

Citiţi cu atenţie scrisoarea Gabrielei Bârsan şi o să găsiţi acolo aceeaşi mentalitate profund viciată, aceeaşi rezistenţă vehementă la justiţie. Aceeaşi gândire tip „o mână spală pe alta“ şi „corb la corb n-ar trebui să-şi scoată ochii“, iar furia că relaţiile, favorurile sau trecutele complicităţi nu au scăpat-o de percheziţie transpare din fiecare rând şi arată uimirea că mecanismul solidarităţii, se presupune îndelung rodat, nu a funcţionat din motive neclare. („Mona Maria Pivniceru, atunci când v-aţi dat votul pentru avizarea percheziţiei la domiciliul soţilor Bârsan, aţi spus cumva colegilor dumneavoastră de câte ori aţi fost în domiciliul respectiv?“, „Domnule judecător Cristi Danileţ, oare nu aţi pus în balanţă faptul că, în urmă cu 4-5 ani, aţi primit o scrisoare de undeva de la Strasbourg de la titularul domiciliului pentru care v-aţi dat avizul de percheziţie?“, „Domnule judecător Horaţiu Dumbravă, în prezent preşedinte al CSM, când v-aţi exprimat votul, aţi pus vreo clipă în balanţă faptul că în anul 2007, cu ocazia unor întâlniri profesionale pentru unificarea jurisprudenţei, aţi înmânat judecătorului al cărui domiciliu urma să fie percheziţionat o hotărâre despre care aţi spus că este printre primele obţinute de la CNSAS?“).

Scrisoarea este cu atât mai halucinantă cu cât motivele acestei solidarităţi menite să-i „rezolve“ judecătoarei problemele cu justiţia sunt derizorii. Te întrebi dacă vizitele la domiciliu, participarea în calitate de invitată la diferite dezbateri (reproşul adus judecătoarei Alina Ghica, membră CSM) sau o scrisorică binevoitoare de la soţ pot genera complicităţi şi solidarităţi, atunci cum stau lucrurile în cazul unor decizii favorabile pentru recuperarea salariilor, sporurilor sau feluritelor beneficii obţinute pe bandă rulantă de magistraţi în instanţe. Ce se cere, oare, în schimbul unor asemenea favoruri? Dar în schimbul tergiversării unor dosare, a sentinţelor minime sau spălării complete?

Depeşa Gabrielei Bârsan descrie reţeaua extrem de complicată a traficului de influenţă şi corupţiei în magistratură. Este tabloul neretuşat al halului în care a ajuns Înalta Curte, iar lipsa de reacţie a „adrisanţilor“ este semnătura de autenticitate. //

Cuvinte cheie: Gabriela Barsan, Corneliu Barsan, Monica Pivniceru, CSM, Cristian Danilet, Horatiu Dumbravam=, Alina Ghica