Aşteptându-l pe... Godet

Politica externă şi de securitate românească se pare că se află într-o criză de gândire şi acţiune strategică, după aderarea la NATO şi UE. Luca Niculescu remarca faptul că diplomaţia românească nu are obiective clare, mijloace consistente şi suferă de un exces de timiditate. Unii analişti, precum Alina Mungiu-Pippidi, consideră că această situaţie se datorează intruziunii serviciilor secrete în politica de personal a MAE.

Dincolo de aceste presupoziţii, este evident că politica externă şi de securitate sunt departe de potenţialul maxim şi nu reprezintă un multiplicator de putere şi influenţă a României în arena internaţională. Realizările notabile, precum aderarea la NATO şi Uniunea Europeană, par că se datorează mai degrabă unor conjuncturi externe. Acţiunea strategică pentru realizarea acestor obiective a fost circumscrisă viziunii „Vlahuţă-Carp“: „Ca trestia ne-am îndoit sub vânt, dar nu ne-am rupt“ (Al. Vlahuţă) şi „România are prea mare noroc în istorie pentru a mai avea nevoie de politică“ (P.P. Carp). Recent, în căutarea unor noi idei strategice, parcă pluteşte în aer un mesaj de căutare a „paradisului pierdut“ al politicii externe ceauşiste, apar tot felul de propuneri de „trădare“ a transatlanticismului şi de construire a unor alianţe, fie cu Moscova, fie cu China.

Aş vrea să adaug o nouă perspectivă şi afirm că problema principală a politicilor publice în România, a politicii externe în particular, este datorată paradigmei de socializare a clasei politice, a birocraţiei şi a mass-media. De ce afirm asta? Presupoziţia mea este că istoricismul şi istoricii domină politica externă, tot aşa cum geopoliticienii clasici domină politica de securitate, iar asta dăunează configurării unei paradigme complexe de înţelegere şi explicare a realităţii, de anticipare strategică şi construire a unei viziuni pentru acţiunea strategică.

Politica externă – mizeria istoric(ism)ului român?

Făcând o scanare a spaţiului politicii externe din ultimele decenii, observăm că decidenţii şi analiştii cei mai vizibili sunt istorici. Acum câţiva ani am asistat chiar la o „aliniere a planetelor“, când ministrul de Externe, şeful SIE, directorul Institutului Diplomatic Român, directorul Institutului de Relaţii Internaţionale al Academiei Române şi principalii comentatori TV de politică externă erau istorici de meserie. Nu expertiza lor ca istorici este subiectul contestaţiei, ci calitatea de lideri în politică externă sau de strategi. Cunosc istorici care au dovedit că s-au reprofesionalizat şi au devenit excelenţi profesori de relaţii internaţionale sau analişti ai politicii externe. Însă, tipul de cunoaştere istorică naţional-comunistă nu este deloc util decidenţilor de azi, chiar dacă studiile de caz istorice şi jocurile de rol sunt instrumente utile în formarea decidenţilor politici de oriunde în lume. De exemplu, unul dintre cei mai vocali analişti, Valentin Stan, a încercat să folosească istoria pentru a face o predicţie legată de neadmiterea României în NATO şi UE, în cartea sa România şi eşecul campaniei pentru Vest (1999). Predicţia sa a fost invalidată la scurt timp, în 2002, odată cu invitaţia de a adera la NATO, şi în 2007, odată cu integrarea în UE.

Geopolitica - ştiinţă sau ideologie?

Geopolitica pare o „ştiinţă“ în vogă în România, dar cvasiinexistentă în mainstream-ul ştiinţelor politice globale. Nu veţi găsi vreo universitate din Top 100 unde se predă cursul de geopolitică.

Foarte populară în secolul al XIX-lea şi prima jumătate a secolului XX, prin figuri ca Mackinder, Ratzel, Mahan sau Haushofer, geopolitica a fost absorbită în teoria relaţiilor internaţionale. I s-a reproşat caracterul său ideologic, care a dus la justificarea doctrinei hitleriste lebensraum (teoria spaţiului vital), cât şi în justificarea rasismului şi colonialismului.

Conceptul de geopolitică a revenit în discursul academic şi politic, după căderea Cortinei de Fier. Pentru mainstream-ul ştiinţific, geopolitica este doar un concept util pentru a explica globalizarea (critical geopolitics), însă, pentru ţări marginale mainstream-ului academic, precum Rusia lui Alexander Dughin sau România, ea a căpătat valenţe de ştiinţă. Există chiar programe de master în geopolitică şi foarte multe cursuri universitare (ce descriu mai degrabă teoriile geopoliticienilor clasici).

Problema geopoliticii, însă, este aceea că, pentru a fi considerată o ştiinţă, trebuie să aibă un domeniu clar definit (relaţia dintre geografie-politică şi ordinea mondială?), metode originale de studiu şi să poată realiza predicţii. Problema metodelor şi a predicţiilor reprezintă călcâiul lui Ahile al acestei paradigme. Toată metodologia geopoliticii româneşti pare că este condensată în axioma lui Mackinder, din 1919, „Cel ce stăpâneşte Europa de Est comandă Heartlandul. Cine comandă Heartlandul conduce Insula Mondială. Cine conduce Insula Mondială stăpâneşte lumea“. Subsecvent, studiile de geopolitică sunt pline de predicţii prin care se arată că drumul cel mai scurt al resurselor energetice dinspre Asia Centrală către Europa trece prin România. Geografia spune asta, noi nu trebuie să mai facem nimic!

O altă problemă este aceea că geopolitica, fiind o ştiinţă pre-paradigmatică şi speculativă, a permis construirea unui eşafodaj corupt de doctori în geopolitică, un dosar penal aflându-se pe rol la DNA, pentru investigarea modului în care câteva zeci de generali şi colonei au obţinut dreptul de a conduce doctorate şi gradul de profesor cu teme de geopolitică.

Sincronism occidental şi reforma domeniului

Fără a nega total utilitatea istoriei şi geopoliticii în explicarea fenomenelor globale, se impune un sincronism cu mainstream-ul teoretic occidental, odată cu noua Lege a educaţiei. Pe plan mondial, de aproape două decenii, principalele şcoli de Relaţii Internaţionale, grupate în Association of Professional Schools of International Affairs (APSIA), au diminuat drastic prezenţa cursurilor de istorie în curricula, ponderea maximă deţinând-o cursurile de analiza politicilor publice, gândirea strategică şi economie. În Europa, profesorul de studii prospective şi analiză strategică Michel Godet a reuşit să impună o şcoală de gândire pentru guvern şi companiile franceze. Cred că, în actualul context, studiile despre viitor sunt mult mai utile decidenţilor decât narativele istorice, pentru că anticipează evoluţia anumitor fenomene internaţionale.

De ce este recomandabilă schimbarea perspectivei? Dincolo de exemplul puterilor occidentale, care recrutează resursele umane din zona şcolilor APSIA, dincolo de notorietatea studiilor prospective, în Franţa lui Michel Godet, există şi poveşti de succes ce sugerează importanţa studiilor de viitor, atât în zona afacerilor, cât şi a politicilor publice. Astfel, este notoriu cazul firmei Shell, care, prin intermediul scenariilor produse de Pierre Wack, a reuşit să anticipeze două crize ale petrolului şi să devină firma numărul trei în lume. La nivelul Comisiei Europene, foresight-ul a devenit un instrument principal de dezvoltare a politicilor publice. Termenul „foresight“ este utilizat pentru descrierea exerciţiilor prospective care au în vedere o perioadă mai mare de un deceniu, trecând dincolo de orizontul planificării. În viziunea Comisiei, foresight-ul asigură un set de instrumente utile decidenţilor pentru a construi viziuni strategice şi a elabora politici publice pentru realizarea lor.

Ce propunem pentru ieşirea din impas? În primul rând, o investiţie de termen lung, la nivelul universitar, dar şi al cursurilor de perfecţionare a personalului din administraţie, în cursuri de foresight, anticipare strategică, planificare pe baza scenariilor şi analiza de politici publice. O oportunitate este aceea asigurată de aplicarea noii Legi a educaţiei naţionale.

În al doilea rând, un proces de selecţie a resurselor umane care să-i ia în considerare pe absolvenţii români din străinătate, printr-un program gen „Return to Romania“. O mulţime de „Godet“ de origine română sunt angajaţi la corporaţii globale, Banca Mondială sau la universităţi occidentale, nu rămâne decât să găsim strategiile de atragere a lor.

În al treilea rând, stabilirea unor standarde profesionale pentru politicienii aleşi să lucreze sau să coordoneze politica externă şi de securitate naţională, întrucât personalul expert, reprezentat de funcţionari publici şi militari, reclamă incompetenţa sau corupţia politicienilor.

Nu în ultimul rând, structurarea unor forumuri de dialog şi implicarea think-tank-urilor de specialitate în formularea unor propuneri de politici publice, favorizând imaginaţia şi acţiunea strategică, în detrimentul „controlului“ lor de către instituţiile statului.

Se poate! Cazul recent al politicii externe turceşti a Guvernului Erdogan şi a modului în care profesorul Ahmet Davutoglu a reuşit să structureze o politică externă afirmativă la nivel regional şi global poate fi un exemplu.

Marian Zulean este conferenţiar universitar la Universitatea Bucureşti. O primă variantă a acestui studiu a apărut în revista Foreign Policy Romania, Ian.-Feb. 2011.

Citeste si despre: MAE, diplomatie, politica externa, istorici, analisti.