Bucurestiul Cultural, nr. 96 - „Cazul“ Mariana Vidraşcu

Autoarea epistolei nu doar că se recunoscuse în eroina lui Sadoveanu, dar constatase cu stupoare că textul din Viaţa românească nu era decât o traducere inabilă din limba franceză a unui caiet de amintiri pe care ea însăşi i-l încredinţase spre lectură  cumva à contre coeur  tânărului prozator. Întâmplarea are un bun potenţial romanesc. Mihail Sadoveanu, Constanţa Marino-Moscu, Izabela Sadoveanu şi G. Ibrăileanu sunt protagoniştii unei poveşti (deloc fanteziste) ce are ca intrigă un plagiat.

Primul dintre aceştia este, în 1906, un tânăr de douăzeci şi cinci de ani, foarte talentat şi foarte ambiţios: în mai puţin de trei ani publică zece volume şi, obsedat de ideea de a transforma absolut orice în literatură, i se întâmplă uneori să uite, ca în cazul de faţă, că materialul folosit nu-i aparţine cu adevărat. În ceea ce o priveşte pe eroina acestei istorii, ea este o doamnă cvasi-anonimă, soţie a avocatului Gh. Moscu, încă tânără şi resemnată cu rolul ei modest de mamă devotată. În adolescenţă a studiat pianul, iar apropiaţii ei ştiu că şi-a sacrificat o posibilă carieră muzicală; mai ştiu, în plus, că are un remarcabil talent epistolar  o dovedeşte bogata corespondenţă purtată cu G. Ibrăileanu, cu G. Topîrceanu şi Otilia Cazimir sau cu Hortensia Papadat-Bengescu. În secret, ţine jurnal, îşi notează într-un caiet intitulat A travers la vie amintiri dintr-o copilărie nu tocmai fericită  copilăria unei fetiţe născute dintr-o relaţie „vinovată“ şi de aceea frustrată de afecţiunea maternă. În vremea studiilor de la pensionul Dodun des Perrières din Iaşi se împrieteneşte cu Izabela Sadoveanu, pe atunci Izabela Andrei, prietena cu doar cinci ani mai vârstnică fiindu-i profesoară. Amiciţia se prelungeşte mulţi ani după episodul ieşean, dar e pusă în pericol de evenimentele din 1906. La Bucureşti, unde cele două prietene se aflau la un moment dat, Constanţa Moscu îi vorbeşte Izabelei Sadoveanu despre existenţa caietului său de amintiri, manuscris pe care nu s-ar fi gândit să-l facă public. Îi citise soţului ei câteva pasaje, stârnind compasiunea amuzată a prozaicului avocat. Vreme îndelungată autoarea va rămâne cu impresia că viaţa/subiectivitatea ei nu ar putea interesa pe nimeni. Îi scrie, în 1912, lui Ibrăileanu:

„Îmi trăiesc viaţa, vine oare cineva să mă întrebe cum îmi trăiesc zilele şi cum îmi trec lunile şi cum fug anii? Nu. Atunci de ce, la tipar, i-ar interesa?  numai pentru că-i tipărit doar. Noi înşine suntem cărţi, dar cine ştie, cine poate, cine înţălege şi cine vrea să ne citească?!“2

Pentru tânărul autor al romanului Floare ofilită, viaţa Constanţei Marino-Moscu a putut părea o istorie demnă de interes, dar o istorie scrisă chiar de el... În ziua când, după îndelungi insistenţe, Constanţa Moscu îşi vizitează prietena pentru a-i citi din confesiunile ei în limba franceză, în casa acesteia îl găseşte şi pe Sadoveanu, pe care îl cunoştea de altfel din copilărie, de la Paşcani. Paginile de mare autenticitate din A travers la vie îi deşteaptă prozatorului un atât de viu interes, încât acesta, de conivenţă cu Izabela Sadoveanu, sustrage caietul de însemnări şi ulterior refuză să-l înapoieze. Iniţial, Sadoveanu se mulţumeşte să traducă în limba română manuscrisul „furat“, pretinzând că amintirile Constanţei Moscu i-ar fi furnizat doar materialul brut. Cu greu se lasă convins să modifice anumite detalii şi, în primul rând, numele personajelor  oameni cu existenţă reală, de la conu Panait, tatăl vitreg al autoarei, până la „colecţia“ ei de guvernante. Traducând şi pe alocuri adaptând, Sadoveanu schimbă totuşi ceva din textul autoarei plagiate: vorbirea unora dintre personaje, „moldovenizată“, capătă unele nuanţe grosiere; în mod inadecvat, câteva doamne burgheze ajung să semene, prin atitudine şi prin limbaj, cu nişte vulgare precupeţe. În rest, istorisirea curge exact ca în manuscrisul pe care prozatorul şi l-a însuşit abuziv. Pasaje întregi sunt reluate fidel, altele sunt scurtate sau uşor extinse ori modificate prin parafrazare. O demonstrează lectura în paralel a textului din A travers la vie şi a romanului Mariana Vidraşcu. De pildă, acolo unde Constanţa Marino-Moscu scrie:

„Je me rappelle la petite maisonnette et le joli jardinet, les deux petites cellules avec leur ameublement  simple et propret  les bons lits où je dormais avec, à ma tête, Mama Ţica et à mes pieds, Mama Eţi, maman-confiture tant elle était bonne et douce. Les belles images din odaia mare faisaient mes délices. Je ne mimaginais jamais quil y eût (...) la camara où il y avait une grande caisse remplie de vieux bouquins, aux pages jaunies que je me faisais un plaisir de feuilletter; jaspirais à pleins poumons la poussière qui les couvrait et cette bonne odeur particulière aux vieux livres  que jaime encore. Je me rappelle que le soir, après avoir récité dun bout à lautre Miluieşte-mă Dumnezeule, je me couchais près de mes aïeules qui au lieu de me conter lhistoire «du petit chaperon rouge» me parlaient, à tour de rôle, tant et si bien de la vie des saints et de la sainte Vierge surtout que, dans ma vive imagination, je les aurais cru elles-mêmes des Saintes si elles ne mavaient dit avoir tant péché, étant très sûres quelles étaient destinées à lenfer!“3

Sadoveanu traduce:
„(...) rămăsei între bătrânele mele, în chiliile aşa de curate, mobilate aşa de simplu, pline totdeauna de miros de flori şi de raze de soare strecurate printre perdelele lăsate, în grădiniţa plină de flori felurite, între ochi blajini, în cântecele melodioase ale clopotelor mănăstirii. (...) În cămară era o ladă mare înflorită, plină de cărţi vechi. Mă strecuram acolo, ridicam capacul şi începeam să răsfoiesc filele îngălbenite între scoarţe tari. Înghiţeam pulberea care acoperea chipurile sfinţilor şi mult îmi plăcea mai ales mirosul, mirosul acela deosebit al cărţilor vechi, uitate în sipetele lor ca-n sicriuri.  Dormeam într-un pat larg, aproape de o ferestruică prin care se zăreau, dimineaţa, aşa de limpede, depărtările învăluite ca-n aburi. Mama Ţica sta la capul meu, mama Eţi la picioare, şi sara, cu ochii la icoane şi la candela cu luminiţă fină, după ce rosteam încet Miluieşte-mă, Dumnezeule!, mă culcam cu faţa-n sus, cu plapoma până la bărbie, şi, cu ochii mari, cu ochii duşi, ascultam glasurile domoale care-mi povesteau despre vieţile sfinţilor şi despre minunile Maicei Domnului. Ascultam, şi de multe ori îmi închipuiam că şi mamele mele aşa de cernite şi aşa de bune sunt nişte sfinte trimise de Maica Domnului la mine. Dar ele nu erau sfinte, ele singure spuneau că-s nişte biete păcătoase care se vor duce în focul nestâns“4.

În ciuda rugăminţilor insistente ale Constanţei Marino-Moscu de a nu publica romanul plagiat  măcar din motiv de pudoare , de a face din Mariana Vidraşcu, aşa cum plastic scrie autoarea lezată, „reazăm pentru casă de păianjeni“5, Sadoveanu îi trimite lui G. Ibrăileanu, la Viaţa românească, adaptarea istoriei din A travers la vie, prezentând-o, fireşte, ca pe o creaţie originală.

Constanţa Moscu îl acuză de „găteală cu pene străine“. Ar fi dispusă să-l ierte dacă prozatorul i-ar permite chiar ei să scrie continuarea la episodul trimis revistei ieşene: „Cine ştie... poate în alt chip, pieptănând adaosurile Dtale şi scoţând o parte din adevăr ai fi putut publica o nuvelă, nu un roman. (...) Eu mă angajez să-ţi termin foarte frumos romanul Dtale în trei numere“6  fiind îngrijorată de publicitatea ce s-ar putea crea în jurul biografiei sale dacă romanul lui Sadoveanu ar apărea integral, dar şi indignată de puţina consideraţie de care se bucura în ochii celor doi prieteni din lumea literară. Pentru că Izabela Sadoveanu refuză să o sprijine, autoarea apelează, cum am văzut, la arbitrajul lui G. Ibrăileanu.

Rezultatul: continuarea Marianei Vidraşcu nu va mai apărea niciodată în paginile revistei Viaţa românească. Sadoveanu însuşi va renunţa să mai publice, într-o formă sau alta  rescris sau nu, în foileton sau în volum  acest text controversat.
Peste „cazul“ Mariana Vidraşcu se va aşterne praful pentru mai mult de o jumătate de veac. Abia în 1960, într-un număr omagial dedicat lui Mihail Sadoveanu, Luceafărul publică nişte fragmente inedite din acest roman cvasi-necunoscut7. Dosarul e redeschis în 1970  deci după moartea scriitorului , când în revista Manuscriptum, sub titlul Un roman uitat. Mariana Vidraşcu, se tipăreşte cea mai mare parte a scrierii cu pricina, împreună cu un preambul istorico-literar lămuritor semnat de Perpessicius şi de Corin Grosu8. Nedispunând deocamdată de toate piesele „dosarului“  de scrisorile Constanţei Marino-Moscu adresate lui G. Ibrăileanu (şi publicate la puţină vreme în volumul al doilea din Scrisori către Ibrăileanu) şi, mai ales, de manuscrisul plagiat (A travers la vie)  cei doi editori lasă a se înţelege că suspiciunile ce au planat asupra romanului Mariana Vidraşcu ar fi neîntemeiate. Proba concludentă că, totuşi, în cazul de faţă nu este vorba de o creaţie originală o fac, cu mult tact, cu argumente expuse acribios, Cornel Simionescu şi Fănuş Băileşteanu într-o amplă Addenda la volumul V din seria operei lui Mihail Sadoveanu (editată la Minerva de Cornel Simionescu)  reproducând, între altele, in extenso pagini din A travers la vie şi dintr-un alt caiet de memorii în care scriitoarea a relatat întâmplările din 1906. Verdictul de „plagiat“ nu e formulat tranşant nici cu această ocazie, deşi toate probele furnizate ar fi condus spre o asemenea concluzie. Gest justificabil printr-o atitudine pioasă faţă de un scriitor de importanţa lui Sadoveanu.

1. Scrisori către Ibrăileanu, vol. II, ed. cit., p. 189.
2. Scrisori către Ibrăileanu, Vol. II, ed. cit., p. 207
3. Pagini din A travers la vie au fost publicate într-o Addenda la Mariana Vidraşcu, în volumul Opere 5 (Mihail Sadoveanu), Ediţie critică de Cornel Simionescu, Note şi comentarii de Cornel Simionescu şi Fănuş Băileşteanu, Ed. Minerva, Bucureşti, 1988. Fragmentul citat poate fi găsit la pagina 353 (şi urm.) din ediţia citată.
4. Mihail Sadoveanu, Mariana Vidraşcu, în Opere 5, ed. cit., p. 96.
5. Constanţa Marino-Moscu, într-un text memorialistic dintr-un caiet inedit, pus la dispoziţia lui Cornel Simionescu şi a lui Fănuş Băileşteanu de profesoara Elisabeta Popescu  Vezi: Sadoveanu, Opere 5, ed. cit., p. 331.
6. A se vedea nota anterioară (pagina 340 din volumul citat).
7. Luceafărul, an. III, nr. 22, 15 noiembrie 1960, p. 7.
8. Manuscriptum, nr. 1/1970, pp. 17-61; cu continuarea în nr. 1 (2)/1971 şi în nr. 2 (3)/1971, pp. 78-109.