Bucurestiul Cultural, nr. 96 - Al câtelea Adam sau despre suferinţele omului contemporan într-o piesă de Ronald Schimmelpfennig

O casă veche dintr-o altă lume, ca un obiect de cult. E locuită de o familie ciudată. Şi nefericită. Fiecare e o monadă, un pol al singurătăţii, suferinţei şi răbdării. Când se exhibă comunicarea devine vacarm. O muzică senină, liniştitoare căptuşeşte la început spectacolul, ca un pat mătăsos pe care pot adăsta sufletele zbuciumate. Cei prezenţi nu par însă să o audă. Ei traversează grăbiţi scena pe care Helmut Stürmer a modelat-o cu artă pe potriva dimensiunilor şi reliefului ei. (Splendid acest spaţiu – Sala 2 – al Teatrului Naţional din Timişoara.) E tapetată cu oglinzi, trofee de vânătoare şi dă, printr-o uşă cu geam, într-o grădină unde ninge ruseşte. Prima, în ordinea intrării în scenă, e Isabel (Mălina Manovici), o tânără de azi, cu bocanci, geacă de piele şi nelipsitul telefon mobil pe care-l butonează la nesfârşit. Urmează tatăl, Helmut (Damian Oancea) şi nepoata sa nubilă, Sonja (Alina Reus), pe care şi-ar vrea-o amantă. Vânătoarea prelungită în salonul familiei face ţăndări un colţ al încăperii.

Mai sunt şi Edith, mama (Victoria Suchici Codricel), şi Marietta (Claudia Ieremia), cealaltă fiică a ei, la o vârstă critică, stăpânite de obsesii sexuale. Ca mai toţi de altfel. Sexualitatea e o temă pe care autorul o pune aici în multiplele ei relaţii cu eşecul social, cu acela al vieţii de familie, cu un trecut prea idealizat de cărţi şi mobile stil. Declanşarea la vedere a crizei e provocată de sosirea lui Peter (Colin Buzoianu), fiul abandonat care-şi regăseşte tatăl, fără ca asta să însemne, după cum se va vedea, o împlinire şi o fericire. Va fi însă Bărbatul, ţinta predilectă a femeilor frustrate din familie. Şi, în timp ce tâ­nărul are aerul că practică un sport, ca la fitness, trecând de la una la alta, la femei se nasc dorinţe din ce în ce mai perverse, amestecate cu ură şi deznădejde. Alexandru Dabija organizează acest joc periculos în jurul unei operaţiuni anatomice – disecţia vânatului, ce va fi preparat şi mâncat de cei prezenţi după un ritual familial cu tabieturi. Fulgii împrăştiaţi în salon, măruntaiele la vedere şi mai apoi reacţiile vecinei invitate la masă, care le aduce vestea unei molime printre păsările din sat, subliniază contrastul dintre aparenţele falsei onorabilităţi şi animalitatea intrinsecă, inerentă. Acelaşi lucru s-ar putea spune şi despre costumele cu valoare de semn, ţinuta ponosită a mamei şi a Mariettei, vestmintele lejere ale lui Peter, cămaşa care i se aduce în dar tatălui, toate în contrast cu interiorul cu pretenţii de care e atât de mândră Edith, dar pe care abia aşteaptă să-l părăsească tânăra Isabel. Ea va pleca într-un târziu să se facă actriţă şi să joace în Paradisul pierdut. Cartea lui Milton e unul dintre reperele culturale ale acestei piese, celălalt fiind fobiile la adresa marilor clasici ruşi, într-o scenă care ar fi putut deveni antologică – aceea a aruncării din bibliotecă a cărţilor semnate de Tolstoi, Turgheniev, Dostoievski, Cehov. Roland Schimmelpfennig are, de altfel, voit sau nu, o vizibilă afinitate cu atmosfera cehoviană şi acest blestem al neputinţei eludării rădăcinilor care-l apasă are şi o componentă culturală, pe lângă aceea existenţială. Aşa se face că cel mai tânăr personaj, Peter, se întreabă repetat al câtelea Adam va fi fost el şi ce mai urmează, probabil în ordinea ispăşirii păcatelor. Sintetizată foarte bine în fragmentul din Turnul de Vasile Andru, inserat în program, piesa poate fi rezumată şi aşa: „Radiografia unei stări între patru pereţi. Acestea sunt zilele voastre, zilele omului, şi aceştia sunt pereţii. În jurul trupului sunt nişte pereţi“. „Nimic nou sub soare“, s-ar putea spune şi, totuşi, piesa În vizită... are un ce al ei, rezultat din ţesătura relaţiilor, din gradarea dezvăluirilor, din acel subtil balans între imaginea „academică“ pe care spectacolul ne-o restituie mai ales prin decor şi surpările lăuntrice care fac din viaţă, uneori, un chin.

Ieşirea din situaţie o aduce evident glonţul, într-o scenă tratată cu multă discreţie şi suspans în spectacolul de la Timişoara. De altfel, cu echilibrul care-l caracterizează şi inteligenţa scenică pe care şi-o foloseşte nu numai în favoarea spectacolului, ci şi a spectatorului, regizorul aplică aici tehnica mânuşii de mătase care nu scoate din vintrele păsării decât un bulgăre de adevăr (în realitate, sânge şi măruntaie). Trupa răspunde cu aplicaţie, funcţionează prompt şi generează un spectacol exact, elocvent.

Creaţiile actoriceşti sunt distribuite pe măsura talentului şi experienţei fiecăruia dintre interpreţi. Momente bune au fiecare dintre ei, strălucită este însă de departe Irene Flamann Cătălina, în rolul profesoarei tipice, pe deasupra şi nemţoaică. Prin ritmul vorbirii, ţinută, ticuri, ea creionează un portret de un comic reţinut, înfăţişând totodată reperul conformist par excellence.

Claudia Ieremia percutează ca întotdeauna precis, cu forţă interioară şi farmec personal, înfăţişând-o pe fata bătrână, resemnată şi uşor cinică. Momentul lunecării spre nebunie dezvăluie ceva din bogatul potenţial dramatic al actriţei, încă nevalorificat. (De ce nu se pune o piesă pentru ea, oare?) Alina Reus nu explorează toate meandrele personajului. Jocul ei e cam linear, dar eficient în relaţie cu ceilalţi. Ca şi al lui Damian Oancea, uneori cu prea multă şi inutilă agitaţie în mişcare. Nici Colin Buzoianu nu atinge esenţa acelui Peter, tânărul aparent frivol, dar cu valoare de turnesol pentru cei din jur, cel sacrificat, la urma urmei, în lupta pentru doborârea unor idoli de carton. Peter e un personaj tragic, care se salvează prin cinism, asemenea atâtor tineri de azi, şi asta nu prea se vede. Epidermică e şi Mălina Manovici în rolul Isabel, ca şi Victoria Suchici Codricel, într-unul dintre cele mai interesante roluri, cel al Mamei. În afara ilarităţii situaţiei, actriţa nu prea înţelege ce se petrece cu această femeie care umblă în cămaşă de noapte după singurul bărbat care i-ar mai putea reda feminitatea şi libidoul. Un personaj marginal, dar care ar fi putut deveni esenţial pentru tranşarea problemei unui model cultural „vetust“, precum romanul rusesc, e ratat de interpretă (Mirela Puia), care nu ştie să-şi exploateze fizicul atipic pe care a mizat probabil regizorul distribuind-o în rolul rusofilei Nadja. Dar, cum spuneam, mâ­na de maestru a lui Dabija face ca ansamblul să funcţioneze şi să ne livreze un spectacol cu multe teme de actualitate, provocatoare, pe care le abordează
în stilul său abrupt dramaturgul german. O traducere cursivă, fără asperităţi produce Ciprian Marinescu, iar Codruţa Popov oferă spectatorilor un program de sală consistent, un background cultural care ajută la buna situare a piesei în context ideatic.

P.S. În intenţia de a genera un binevenit program în aer liber, Teatrul Naţional din Timişoara a prezentat aferent premierei de mai sus, în parcul din vecinătatea Sălii 2, spectacolul Romeo şi Julieta de Shakespeare, în versiunea regizorului macedonean Ibrahim Burhan, cu scenografia Velicăi Panduru.

Un punct de vedere cam indecis asupra celebrei piese, vădind, totuşi, intenţia de a-i sublinia spiritul tineresc şi suflul romantic, într-o înfăţişare modernă a zilelor noastre.

Publicul numeros, în ciuda caniculei, care a asistat la spectacol a apreciat, cu siguranţă, mai ales distincţia partiturii muzicale şi eleganţa ambianţei scenografice, precum şi unele interpretări actoriceşti.