Eroare structurală sau accident întâmplător

Rapid, pe ordinea de zi ne întoarcem la prăbuşirea MKP (Partidul Coaliţiei Maghiare). Acum, când  - evident, fără intervenţia noastră - politica internă slovacă pare să se fi normalizat este momentul să ne punem întrebarea în ce măsură oamenii lui Csáky au făcut greşeli. Să se fi modificat oare algoritmul convieţuirii maghiaro-slovace, pe care ei nu îl sesizaseră, sau paşii făcuţi din întâmplare de Ungaria au generat efecte secundare neprevăzute, ale căror victime au devenit? Nu am habar dacă în ultimele două săptămâni au venit reprezentaţi UDMR la Bratislava şi la Csallóköz, dacă au avut loc consfătuiri între MKP şi UDMR şi dacă maghiarii din România au realizat analize cu privire la realinierea din Slovacia. Aş fi surprins dacă elitele maghiare din România nu ar fi pe undeva preocupate de această întâmplare. Să fie oare explozia de cauciuc  Csáky-Duray un accident întâmplător, o eroare tactică sau doar o eroare latentă de fabricare a modelului de partid etnic maghiar, ieşită la iveală acum câteva săptămâni în urmă? Care este probabilitatea ca ceva similar să se repete altundeva în bazinul carpatic?

Reacţia tipică din România este fără îndoială una aritmetic-demografic. Nu trebuie exagerat în teoretizarea situaţiei. Niciunde nu suntem prea mulţi. Dacă în locul unirii forţelor nu facem altceva decât să vânăm ideologii, aproape sigur se va rupe gheaţa sub picioarele noastre. Faţă de maghiarii din România, unitatea politică a  maghiarilor din Slovacia a funcţionat mult mai dificil câtă vreme aceştia au făcut parte din coaliţia de guvernământ, nemutând menţine alianţa de opoziţie. Prin urmare, mijloacele de plată şi desigur constrângerile de zi cu zi au devenit implicit mai puţine şi au exacerbat antipatiile personale şi între neamuri. Iar atunci când nici aliaţii fostului guvern nu sprijină cu adevărat problemele importante ale elitelor minoritare, continuarea dialogului cu aceştia devine un punct sensibil, greu de depăşit.

La urma urmei, în aparenţă, problemele cu adevărat tactice nu se dovedesc deloc de natură ideologică, vor exista însă unii care doresc să întoarcă spatele potenţialilor parteneri slovaci şi alţii care chiar şi aşa le vor rămâne fideli. Desigur, unii au puternice legături la nivelul mass-media slovace iar alţii nu. Unii menţin relaţii de încredere cu naţionaliştii conservatori din Budapesta iar alţii de-abia dacă au aşa ceva. Unii deja în 89 puteau avea legături interne cu elita liberală din Bratislava iar alţii nu au stabilit nici măcar ulterior relaţii personale cu aceştia. Ambele însă se subordonează problemei legate de convieţuire. Oare pot funcţiona paralel două lumi în care fiecare trăieşte aşa cum ştie şi în puţinele momente când acestea intră în contact să se încerce comportamente corecte din punct de vedere politic, sau în locul acestei forme de convieţuire ar trebui să se încerce o variantă de existenţa organică?

Reminiscenţele Partidul Coaliţiei Maghiare au funcţionat pe baza retoricii spaţiului unguresc, fără să se orienteze către mass-media slovace, fără să se justifice, aşteptând de asemenea reacţie şi susţinere exclusiv de la Sud, din partea opiniei publice din patria mamă. Nu vorbesc întâmplător despre retorică, oamenii lui Csaky rămânând în realitate, fără nici o îndoială, o parte integrantă a politicii interne slovace. Majoritatea societăţii maghiare din Slovacia şi-a însuşit singură modelul oferit.

În timp ce acest model era desigur unul de tip labanţ(1), cu alte cuvinte unul în consens cu majoritatea, s-a acceptat kuruţizarea(2) formelor sale externe, după ideologia politicii maghiare. Dar este foarte posibil să apară o asemenea situaţie – care chiar s-a petrecut sub privirile noastre – în care diferenţa dintre ideologia partidului maghiar şi ideologia convieţuirii este atât de mare încât o proporţie foarte importantă a minorităţii începe să caute un alt tip de reprezentare politică. Ceva care să asigure şi un anumit grad de reprezentare etnică, dar care să şi probeze către majoritatea slovacă loialitate sa faţă de statul slovac, chiar şi în calitate de maghiar. O minoritate, însă una constructivă. Acest proces este accelerat de adoptarea confruntativă a programului dublei cetăţenii, prin care ungurii îşi însuşesc un rol de minoritate destructivă, nu doar în ochii naţionaliştilor slovaci radicali, ci şi în ochii majorităţii slovace. De aici au provenit binecunoscuţii liberali slovaci, care altfel cu greu ar fi reuşit pe cont propriu să acceadă în scaune parlamentare, aşa se face că s-au angajat în ”prietenia maghiară” şi în politizarea grupului Híd.

Litigiul slovaco-maghiar se desfăşoară mai departe în acest spaţiu, unde, de altfel, cu doi-trei ani în urmă Fico a ratat o ocazie de gol. În ultimii ani schimbarea de regim din Slovacia s-a dovedit mult mai de succes decât cea din Ungaria, prin urmare - chiar dacă alte condiţii nu s-au schimbat deloc – rezultatul final cu privire la posibilităţile ce ţi se oferă este că, la urma urmei, să fii ungur din Slovacia nici nu este atât de rău. Şi această situaţie ar fi putut fi foarte uşor îmbunătăţită doar cu câteva gesturi slovace. Cu astfel de sentimente de bine nimeni nu va deveni mai puţin maghiar, însă este posibil să crească reticenţele cu privire la integrarea în societatea majoritară slovacă. La urma urmei, era bine să fii ungur şi sârb în Iugoslavia lui Tito. Puteai aparţine unui stat de succes, iar apoi, când nimeni nu se mai îndoia de maghiarismul tău, puteai deplânge puţin politica culturală de forţă şi aroganţa ţării mamă. Din păcate, însă, aceasta din urmă, încă de pe atunci, survine inevitabil ca urmare a subdivizării/redivizării tutelei budapestane. Diferenţele însă în interiorul UE sunt evident mult mai mici în comparaţie cu cele din perioada lui Tito şi Kadar. Este evident însă că lui Fico această posibilitate nu i-a trezit niciun interes. Pentru el important era să câştige acasă susţinători şi alegători noi şi nu s-ar fi bazat pe voturile maghiare chiar dacă ungurii s-ar fi simţit bine în Slovacia.

În schimb, dacă înăspreşte situaţia câştigă voturi de la naţionaliştii de neclintit. Astfel a ieşit în faţă cu legea limbii materne, care l-a înstrăinat, fireşte, de acei unguri care probabil tocmai începuseră să se simtă bine într-o Slovacie aflată în mod clar în creştere. Acest lucru, întâmplător a dus la îndârjirea fronturile politice maghiare. Când dezbaterea dintre Csáky şi  Bugár a devenit una caustică, unele sondaje consfinţeau două treimi din voturile potenţiale ale maghiarilor pentru Bugár (sau ale simpatizanţilor săi) şi doar o treime pentru Csáky. După dezbaterea legii limbii materne ordinea s-a inversat. Apoi, în ultimele două luni, provocările din Budapesta au (re)decis raporturile interne de forţe din cadrul minorităţii. În acest context începe să se vehiculeze iarăşi ideea de dublă cetăţenie. Prin acest gest, de altfel, politica budapestană pare să aibă un efect negativ asupra acelei simpatii relative şi prudente cu care, minoritatea periclitată, ungurii din Slovacia, au fost primiţi în lumina politicii europene, ca urmare a legii limbii materne din Slovacia. Deoarece atunci şi acolo statul, Bratislava a atacat şi ei au încercat să se apere. Astfel a devenit evident că au nevoie de protecţie.

Aceasta a asigurat un anumit capital de simpatie răspunsului din partea Budapestei, care însă într-o clipă poate dispare, urmare a ofensatorului statu quo al Budapestei în problema dublei cetăţenii. Şi, după cum cei din exterior, cu greu s-au lăsat convinşi de Fico în legătură cu modificarea echilibrului existent astfel, în mod automat au început să apere statul slovac. Iar în această privinţă coaliţia post-Fico devine în mod automat mai puţin îngăduitoare. Mai ales, de exemplu acum câteva săptămâni când nimeni nu a întrerupt alocuţiunea din noul parlament maghiar (cu ocazia primei dezbateri cu privire la Trianon, mai ales fiind vorba de un alocutor din partea Jobbik), care lăuda scoaterea la vânzare a Cehoslovaciei, din 1938, de la Munchen. Cu toate acestea, lucrul acesta nu răspunde  problemelor slovace de bază - integrarea până acum mult mai eficientă a părţii sudice a ţării. Aici nu este vorba doar de felul în care populaţia - din zonele unde minorităţile reprezintă majorităţi - percepe modul în care este tratată de slovaci, comportament uniform la nivel naţional. Suficient de dur în aparenţă. Dar adevărata întrebare care se pune este: în ce proporţie, independent de limba maternă, ar trebui integrată societatea unei ţări. Cât de bună este diferenţierea rigidă dintre ”a voastră” şi ”a noastră”? Când formarea societăţilor paralele ia proporţii şi când tinde să devină periculoasă? Unde sunt canalizate energiile acestora şi când suntem constrânşi în ghetou? Pot fi trasate consensuri mult mai durabile, pe care ambele părţi să şi le asume? Până acum, în acest sens,  am considerat aceasta o dilemă internă a minorităţii maghiare, de parcă totul ar depinde numai de deciziile noastre. Aceasta este însă cel puţin în aceeaşi măsură dacă nu într-o măsură mai mare o problemă a majorităţii.

În perioada premergătoare modernităţii nu au existat în mediile rurale nici un fel de probleme legate de paralelism. Fiecare a convieţuit în propriul său univers. Contactele cu lumea exterioară comunităţii aveau un rol secundar. Lumea industrială, concernele, producţia de masă au anulat aceste comunităţi închise atât în calitate de producător, cât şi în calitate de consumator. Între timp, tratamentul aplicat în Europa de Vest emigranţilor postmoderni asiatici sau africani a dat naştere multiculturalismului. Toate experienţele, toate cunoştinţele sunt relative. Niciunul nu este mai bun decât celălalt. Ulterior iese la iveală că atât turcii din Germania, cât şi arabii din Franţa ar fi trebuit să fie mult mai bine integraţi, prin urmare elita naţională a început să caute mai multe legături în interiorul statului naţional în detrimentul unui multiculturalism modest. Între timp,  în politicile minorităţilor din Europa Centrală şi de Est am început şi noi să introducem elementele multiculturalismului apusean de acum cincisprezece ani. Şi atunci acum ce avem? Dacă tocmai ei reduc multiculturalismul, atunci ne putem noi apăra dacă cineva ar dori să îl reducă din zona noastră? Poate fi protejată în forumurile europene forma clasică a multiculturalismului, în mare parte preluat, când occidentalii vorbesc din ce în ce mai mult despre eradicarea microuniversurilor etnice paralele şi despre relativitatea multiculturalismului? Putem avea speranţe dar răspunsuri automate nu. Rolurile majorităţii şi ale minorităţii se pot modifica în funcţie de moment, de tendinţele politice şi de moştenirile urbane concrete, însă regulile jocului nu pot fi dictate de doar una dintre părţi.

Între timp, circumstanţele construirii şi acceptării societăţilor paralele în România şi Slovacia se diferenţiază substanţial. Trei diferenţe:

În primul rând noţiunea de majoritar la români diferă radical faţă de slovaci, în ceea ce priveşte acceptarea societăţilor paralele. Noţiunea de stat la români este mult mai solidă astăzi, în comparaţie cu elitele din Slovacia. Numărul maghiarilor din România este de două ori mai mare decât al maghiarilor din Slovacia, iar zonele tradiţionale se află şi mai departe de centrul politic, comparativ cu Slovacia. Elitele româneşti au avut experienţe – chiar dacă în majoritatea lor balcanice – legate de convieţuirea multietnică, de menţinerea mozaicului etnic în parametri politici – chiar şi dacă nu ei au trasat aceste cadre, ci în maniere diferite acestea au fost desprinse din conduita administraţiei otomane. În Transilvania a existat de asemenea tradiţie politică multietnică, fără ca românii să primească drepturi egale, dar totuşi aceasta a existat. Aşadar mişcarea românilor din Transilvania s-a desfăşurat în primul rând pentru obţinerea de drepturi egale, fără a ridica semne de întrebare cu privire la spaţiul multietnic. În Slovacia o astfel de experienţă nu a existat. Din punct de vedere politic, tabloul politic naţional slovac este considerat omogen ca şi cel ungar, fiind de fapt imaginea în oglindă a modelului naţional din Ungaria secolului XIX. Cehoslovacia lui Masaryk a constituit, bineînţeles, un exerciţiu politic multietnic real, însă deciziile de la Munchen, din 1938, referitoare la minoritatea germană nu au iniţiat reanexări teritoriale, ci pur şi simplu au aruncat ţara în aer. Acest exerciţiu multietnic este, pe termen lung, pentru foarte mulţi o otrăvire pe termen lung. În România o astfel de trăire a pericolului existenţial pur şi simplu nu există.

În al doilea rând diferă şi tradiţiile minoritare interne ale arhitecturii societăţii paralele. În istoria Transilvaniei, indiferent cum este ea abordată, se regăsesc modele coerente sau cel puţin modele viabile, operative ale societăţii maghiare autonome, chiar şi modele cu privire la convieţuirea reglementată în raport cu alte societăţi paralele. În sânul ungurimii din Slovacia astfel de tradiţii autonome nu există. În mare măsură modernitatea a apropiat existenţa minorităţilor în cadru legal, cu toate acestea diferenţele de mentalitate s-au păstrat.

În cele din urmă, comunitatea maghiară din România şi din Ungaria a fost urbanizată diferit. Slovacia numără puţine oraşe mari, însă mare parte a populaţiei tradiţionale maghiare şi germane din acestea deja nu mai există iar prezenţa maghiară deja nu mai este relevantă în centrele istorice ungureşti tradiţionale – care, deşi un mediu majoritar slovac – au valoare simbolică în istoria maghiară. Majoritatea ungurimii din Slovacia este rurală şi locuieşte în oraşele mici. Într-un astfel de mediu doar o bază serioasă din Ungaria poate fi capabilă să ridice o societate paralelă viabilă, iar prezenţa mult prea pregnantă a acestei influenţe este posibil să nu fie întotdeauna binevenită de către elitele slovace de toate vârstele. Mediul secuiesc este de  asemenea unul rural/de mic orăşel. Cultura maghiară a elitelor din marile oraşe ale Transilvania şi din Partium asigură un cadru sustenabil şi viabilitatea unor lumi paralele, chiar şi în lipsa unei prezenţe directe din Ungaria.

Cu toate acestea, în mediul urban creşte prezenţa şi proporţia minoritarilor care caută să se extragă din lumile paralele. Treptat se formează noi forme culturale hibride. De asemenea evoluţia mentalităţii elitelor majoritare româneşti şi slovace de după 1989 nu a fost deloc una lineară, prin urmare transformările şi reformările în aceste spaţii habituale nu sunt neobişnuite. Tocmai de aceea nu aş exclude că elita politică a ungurilor din România se va confrunta în curând cu o dilemă asemănătoare celei din  Slovacia.

traducere de Sólyom-Pigai Réka şi Bogdan Geană

Note:

1. Kuruţ (kuruc) – soldaţi din Ungaria secolului XVII-XVIII care au participat la revoltele împotriva Imperiului Habsburgic, respectiv împotriva simpatizanţilor acestuia. Oastea care a luat parte la Războiul de Independenţă al lui Rákóczi fusese botezată generic kuruc, deşi oficial nu a purtat niciodată acest nume. Soldaţii austrieci fideli împăratului şi ungurii aliaţi habsburgilor au fost numiţi de kuruţi labanţi.

2. Labanţ (labanc) - soldaţi maghiari din secolele XVI-XVIII, loiali Împăratului şi fideli curţii de la Viena (Habsburgi) din perioada Războaielor de independenţă duse de Thököly şi Rákóczi. Opozanţii lor se numeau kuruţi. Termenul de labanc a devenit în conştiinţa maghiară sinonim cu laşitatea, viclenia şi lipsa de patriotism.