Înjurătura ca „metodă de subliniere“ interzisă prin lege?

Dar paradoxul nu constă în prezenţa acestui limbaj, ci în prezenţa unei „adrese“ pe mai toate aceste site-uri către virtualii comentatori. Prin aceste adrese, comentatorii sau partenerii de discuţie sunt chemaţi să folosească un limbaj civilizat şi, pe cât posibil, să evite atacurile la persoană. O altă sugestie cuprinsă în aceste „adrese“ este şi îndemnul ca postarea comentariilor să aibă în vedere subiectul în discuţie (din articol) şi să se facă argumentat. Unele site-uri adaugă şi menţiunea că, dacă nu sunt respectate aceste condiţii, comentariile nu vor fi avizate pentru publicare. Cu toate acestea, citind doar câteva comentarii, oricine poate vedea că majoritatea nu respectă nici cea mai puţin importantă condiţie spre a fi făcute publice. În consecinţă, aceste spaţii de „dialog“ devin adevărate enciclopedii de limbaj vulgar şi de înjurături şi tot felul de metode de atac la persoană.

Ceea ce este şi mai rău este că, nu de puţine ori, pe site-urile multor publicaţii se pot citi articole care folosesc şi ele asemenea „figuri de stil“, chiar dacă, la subsolul lor, pentru comentatori, se lăfăie o „adresă“ pentru un „dialog civilizat“, care, uneori, cere un acord prealabil şi din partea comentatorilor.

O cenzură prin lege poate avea două tăişuri, dar trebuie să existe o regulă care să „cureţe“ spaţiile de dialog într-un fel, spaţii care au devenit cele mai importante vehicule ale comportamentelor care nu au de a face cu civilizaţia.

Opinia publică, în ultima perioadă, a semnalat din ce în ce mai des această stare de fapt, care stă la baza unei propuneri pentru o lege de cenzurare a „postacilor“. Iniţiativa şi-a asumat-o un senator PSD, Olguţa Vasilescu, care anunţă că deja se lucrează la mai multe variante pentru un proiect de lege.

Problema nu este deloc simplă, iar legea poate fi în aceeaşi măsură benefică, cât şi periculoasă. De aceea, se cere o atenţie mărită la astfel de legi, prin care, chiar dacă motivaţia este bună, consecinţele sau scopul poate să devină altul, cum ar fi cenzura excesivă.

Situaţia creată se datorează nerespectării de către administratorii forumurilor a regulilor impuse prin „adresele“ amintite mai sus. Ei sunt cei care ar fi trebuit să folosească sisteme care să nu permită publicarea intervenţiilor decât după citirea şi avizarea prealabilă. Multe site-uri permit astfel de publicări rapide, fără a fi moderate comentariile. Altele, chiar dacă moderează, nu impun regulile simple ale unui dialog civilizat, ci doar avizează şi publică, fără a selecta după regulile din „adresă“. Un motiv să fie şi dorinţa de a atrage cât mai mulţi vizitatori prin dialog!?

Care sunt regulile unui dialog civilizat? Nu este cazul să aducem explicaţii şi lămuriri: bunul simţ trebuie să fie primul moderator şi de care să ţină cont atât comentatorul, cât şi administratorul/moderatorul.

Ca o lecţie care ne obligă să o învăţăm, şi aceasta despre care vorbim acum ne arată că o extremă produce alta. În cazul de faţă, lipsa oricărei norme de bun simţ poate atrage excesiva normalizare. Şi dacă mai este nevoie, toată lumea ştie că nici prima, nici a doua dintre extreme nu este de dorit: anarhia şi controlul excesiv pot avea acelaşi nedorit efect.

Dacă este nevoie sau nu de o lege care să reglementeze, să asaneze spaţiile de dialog, ea trebuie să fie prudentă şi moderată. Înainte de toate, ea trebuie să ceară proprietarilor de forumuri, site-uri şi alte spaţii de dialog online, administratorilor şi moderatorilor să aibă în vedere ca atunci când decid avizarea unor comentarii sau dialoguri să respecte ei, în primul rând, minimele norme, pe care, de altfel, le-au prezentat în „adresele“ către partenerii de dialog.

Problema cenzurii este extrem de sensibilă, dar dacă moderarea este făcută cu responsabilitate, poate fi evitată exagerarea normativă, care nu este de dorit.

Ca orice normă, şi o astfel de lege protejează şi impune. Doar păstrarea unui echilibru între cele două aspecte este benefică: adică efectul de protejare a unor drepturi pozitive sau negative şi impunerea unor reguli ca acest lucru să fie posibil.

Aşa cum este evident, în mod normal, o situaţie anume sau o stare de fapt este cea care cere o reglementare. Deci, şi în acest caz, situaţia creată, realitatea obiectivă impune ca să fie şi o disciplină a ei. Chiar dacă orice lege este şi un act de manifestare de putere, ea trebuie să fie şi un act de ordonare şi salvgardare. Cele două aspecte sunt echilibrate de alte două, la fel de importante: libertate şi responsabilitate. Ele trebuie să fie valabile şi pentru moderatori, şi pentru participanţii la dialog.

Dar primii care trebuie să o respecte sunt cei care pot „cerne“ prin intermediul „bunului simţ“. Şi o posibilă lege trebuie să aibă în vedere aceste echilibre. Altfel, atât actul de moderarea, cât şi o lege pot deveni violenţe împotriva unor libertăţi, aşa cum şi libertăţile prost înţelese pot deveni acte de violenţă împotriva unor drepturi – în cazul de faţă, dreptul la civilizaţie şi la educare spre civilizaţie.