Categorii

Site-uri recomandate

Magazin online vanzari Anvelope iarna ieftine

Pariuri sportive online

Camere supraveghere

Poker Online

Anunturi gratuite de mica publicitate

Bonus Pariuri Sportive - Pariuri Sportive online din Romania

Oferte Litoral

Inchirieri auto

Implant dentar, clinica stomatologica romano-franceza

Sports Cars

Implants dentaires

Implanturi dentare Bucuresti

Anvelope - de sezon la preturi promotionale

Cadouri

Traduceri - birou traduceri autorizate, traduceri legalizate, apostile si supralegalizari

Piscine - constructii piscine si magazin intretinere piscine

Incarcator baterii laptop - Accesorii laptop

Cabinet stomatologic Timisoara - implanturi dentare, endodontie, estetica dentara

Perspective | Editie scrisa

03.08.2010

Învăţământul românesc: cine (mai) promovează?

de Raluca Alexandrescu

6 comentarii

„Aceasta este România. Aceasta este calitatea celor care sunt astăzi în poziţia de a ..., ei doresc să devină profesori în România. Rezultatele sunt slabe, pentru prima dată, zic eu, am avut un bacalaureat corect, o competiţie de titularizare corectă. Vedem astăzi care sunt rezultatele.“

Astfel rezuma ministrul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului, la terminarea şedinţei de guvern din 28 iulie, concluziile rezultate din duşul rece al examenului de titularizare, desfăşurat anul acesta pe 14 iulie. Mai puţin de o treime din profesorii care au susţinut acest examen au obţinut note suficient de mari pentru un post permanent în învăţământ. Pe de altă parte, profesorii deja titularizaţi, suplinitorii şi, în genere, ciclurile preuniversitare au lansat o promoţie de absolvenţi de liceu din care numai două treimi au reuşit să promoveze examenul de bacalaureat.

Titularizarea, varianta 1/3

La fiecare lovitură primită, se caută explicaţii şi soluţii pentru „creşterea calităţii învăţământului românesc“. În ultimii douăzeci de ani, mai toate guvernele – nu atât miniştrii de resort – au cultivat, din nefericire, o atitudine de şcolar repetent şi ranchiunos, care vrea să dea foc şcolii. Toate schimbările, unele mai bune, altele mai proaste, unele mai inteligente, abandonate în drum, altele dezastruoase, cu stricăciuni greu de reparat, au introdus insidios o modificare încă şi mai periculoasă în conştiinţa elevilor, părinţilor, respectiv a profesorilor, anume că şcoala este fie un fel de piaţă unde te duci şi te târguieşti, fie o plantaţie unde te vezi silit să lucrezi din lipsă de alternative (exclud cazurile vocaţionale).

Maladiile învăţământului românesc s-au agravat neîndoielnic în anii tranziţiei, dar cauza profundă, un soi de credinţă nemărturisită în inutilitatea învăţării şi un soi de dispreţ abia ascuns pentru cei care mai cred că merită să-ţi pierzi vremea cu asemenea bagatele, izvorăşte dintr-o perioadă mai veche. Ultimii doi ani au amplificat problematica pentru că au adus profesia la nivelul celei mai prost plătite din sistemul bugetar, cu atât mai mult cu cât nici în anii precedenţi învăţământul nu fusese pe lista de priorităţi a măririlor salariale.

Rezultatul se vede cu ochiul liber. Să asumi profesoratul în România anului 2010 a devenit un lucru mult mai ruşinos decât să fii stripper sau animatoare în club. Pe de altă parte, anumiţi profesori condiţionează acordarea unei note bune de anumite atenţii, practică un soi de şantaj al meditaţiilor etc. Se naşte astfel un cerc vicios: nu poţi să pretinzi profesorilor să se respecte făcându-şi bine meseria – ceea ce, într-o ţară ideală, s-ar înţelege de la sine –, dacă nu le oferi în schimb siguranţa unui loc valorizant în societate, care nu se traduce exclusiv prin salarii decente, deşi trece cu siguranţă prin ele. Nu poţi, pe de altă parte, să pretinzi respect când îţi faci meseria în regim de avarie.

Reforma pică, şi ea, examene

În declaraţia citată mai sus, ministrul a lansat şi o tentativă de explicaţie: „Opoziţia, din păcate, a ales să fie încă o dată frânarul României şi să blocheze sistematic o nouă Lege a educaţiei, prin care să putem, în sfârşit, să aşezăm educaţia pe un soclu solid“. Subînţelegând prin aceasta că noua Lege a învăţământului ar putea fi cheia rezolvării problemelor din învăţământ. Viziunea ministrului se susţine până la un anumit punct: reformele într-un stat de drept încep cu adoptarea unei legi, ideale şi bune (categorie în care Legea învăţământului e, trebuie spus, departe de a fi întrunit unanimitatea părţilor direct interesate). Cu alte cuvinte, ministrul are dreptate, cu o sumă de amendamente sau obiecţii.

Prima obiecţie este una de ordin extrem de general, european. Calitatea învăţământului – începând cu cel primar şi ajungând la cel universitar – a devenit din ce în ce mai mult subiect de dispută în mai toate ţările Uniunii, care au trecut şi ele, în majoritarea cazurilor, prin diverse etape ale experimentelor pedagogice. Trauma majoră pe care învăţământul universitar o trăieşte acum – trecerea la sistemul Bologna – nu face decât să adâncească nesiguranţa atât de vizibilă a misiunii pe care o mai încarnează astăzi universitatea, în mod special, şi învăţământul, în genere. România nu e singura ţară europeană în dificultate, ceea ce nu o absolvă de responsabilităţi, fireşte, dar nici nu o singularizează în acest tablou.

A doua obiecţie, „cu specific românesc“, este legată de atitudinea generală faţă de şcoală, care începe devreme, pe la clasele primare, şi continuă până la facultate.

Nu e de mirare că numărul suplinitorilor a depăşit în învăţământul preuniversitar orice limită admisibilă, iar aceşti suplinitori nu au, în majoritatea cazurilor, calificarea minimă necesară pentru ocuparea, fie şi temporară, a postului. Nu e de mirare, de asemenea, că mulţi posesori ai diplomelor de masterat şi de doctorat nu se mai înghesuie să-şi construiască o carieră în mediul universitar, pe care, din păcate, nu de puţine ori, îl părăsesc cu un suspin de uşurare, din varii motive. Lista ar putea continua la nesfârşit. Nimic nu e nou şi nimic din ceea ce s-ar putea spune la acest capitol nu a rămas nespus.

La fel de adevărat este că sistemul suferă de lipsa de competitivitate a unora dintre cadrele didactice, de lipsa conştiinţei profesionale şi de corupţie. Exemplele de la bacalaureat din sesiunea de anul acesta au meritul că au transferat această realitate pe terenul consecinţelor legale, ceea ce cu certitudine va fi un factor de disuasiune pentru alţii, tentaţi să reproducă modelul respectiv.

Legile, strategiile, grupurile de reflecţie nu au lipsit în România, cel puţin din 2005 încoace. Răul profund din sistemul de învăţământ nu va putea fi însă înlăturat în ziua imediat următoare aplicării unui text de lege. //

Şcoala şi contractul de încredere

„Cea mai slabă promovabilitate din ultimul deceniu la examenul de bacalaureat“, „cel mai slab rezultat obţinut la examenul de titularizare din ultimii ani“ – cu siguranţă, deşi a ajuns de abia la jumătate, anul 2010 are deja, în palmaresul educaţiei, câteva recorduri negre. Pentru a reforma sistemul, se face apel la consens şi solidaritate, la modestia lucrului bine făcut şi prost remunerat, la răbdare şi mobilizare.

Spre deosebire de totalitarism, în democraţie încrederea e contractuală: cetăţeanului i se cer restrângeri, dar i se oferă un proiect viabil, solid şi credibil. Or, în România trecutului recent, cetăţeanul s-a arătat tot atât de incapabil de mobilizare solidară şi coerentă, pe cât a fost statul de lipsit de viziune şi de proiecte viabile.

În educaţie, unde iniţiativa corpului cetăţenilor trebuie, cu osebire, precedată de cea a statului, acesta din urmă ar fi trebuit de mult să găsească direcţiile potrivite. S-a împiedicat adeseori, deşi intenţiile erau lăudabile. Un exemplu notabil în acest sens este Pactul Naţional pentru Educaţie, semnat la Cotroceni, la 5 martie 2008. Unul dintre obiective era introducerea „planurilor individuale de învăţare“, cu termen de aplicare 2009-2010. El viza „introducerea unui sistem de evaluare, care să se concentreze pe observarea şi monitorizarea achiziţiei cunoştinţelor, şi nu pe ierarhiile şcolare“. Privind la admiterea în licee, ierarhiile şcolare – mai simplu spus, notele – nu numai că nu scad ca pondere, dar au devenit, dimpotrivă, motorul unic al elevului standard român.

Un alt obiectiv era înfiinţarea unui „cont bancar personal de educaţie permanentă pentru fiecare nou-născut din România“, în cuantum de 500 de euro depuşi din bugetul public, cont pe care beneficiarul să-l poată folosi de la vârsta de 16 ani în scopul continuării studiilor.

Evident, a venit criza, iar statul nu mai poate cultiva mentalitatea de asistat. În lumina tendinţelor „antiasistenţiale“ ale anului 2010, Pactul Naţional pentru Educaţie poate fi acuzat de sabotarea economiei naţionale.

Câtă vreme proiectele de guvernare în educaţie vor fi pavate cu aceleaşi bune intenţii, reforma are palide şanse de reuşită. //

* * *

Titularizare

Doar 12.898 (37,15%) dintre cei 34.840 de candidaţi, care s-au prezentat pe 14 iulie la concursul naţional de titularizare, au obţinut note între 7 şi 10 (45 dintre ei, adică 0,13%, cu nota maximă 10) ceea ce le dă dreptul la un post titularizabil în învăţământ, a anunţat Ministerul Educaţiei. Alţi 13.522 de candidaţi (38,81%) au obţinut note între 5 şi 6,99, calificându-se pentru posturi netitularizabile. Restul de 8.375 (24,04%) au obţinut note cuprinse între 1 şi 4,99.

Topul Integrităţii

Coaliţia pentru Universităţi Curate a lansat, joi 29 iulie, ediţia a doua a Topului Integrităţii Universităţilor Publice. Au fost analizate 42 de universităţi, din perspectiva transparenţei şi corectitudinii administrative, academice, a calităţii conducerii şi managementului financiar. Nici una nu a obţinut punctajul maxim. Nepotismul reprezintă un factor agravant, ridicând semne de întrebare asupra obiectivităţii şi transparenţei promovărilor, se arată în raportul SAR.

Comentarii (6)

Adauga comentariu