prima pagina

Cât de diferită e scena politică românească faţă de cea de acum 95 de ani?

Recitind, zilele acestea, unele pagini din admirabilele memorii ale lui I.G. Duca, m-am întrebat – banală întrebare – ce-ar fi făcut în zilele de azi oamenii politici din timpurile despre care tocmai citeam (perioada neutralităţii României, 1914-1916), confruntaţi fiind cu problemele noastre – criză economică, inundaţii, corupţie, reformă administrativă, pensii, Uniunea Europeană etc. Dar şi invers: ce s-ar fi întâmplat cu ai noştri - cu Băsescu, Antonescu, Ponta, Videanu, Boc, Iliescu şi ceilalţi – dacă ar fi puşi să joace, nitam-nisam, rolurile lui I.I.C. Brătianu, Take Ionescu, Nicolae Filipescu sau Petre Carp?

Negăsind un răspuns simplu, mă voi mulţumi să comentez două pasaje din Memorii.1 Cine vrea, va deduce de aici cum „stăm“ faţă de înaintaşii noştri – mai rău, ori mai bine.

În primul pasaj, Duca reconstituie dezbaterile din parlament, dezbateri ce au urmat Adresei Tronului din toamna lui 1915. Situaţia era tensionată. Guvernul Brătianu menţinea încă România în neutralitate, în timp ce negocia intens cu Antanta. Puterile Centrale făceau intrigi pentru menţinerea neutralităţii. În interior, conservatorii-democraţi ai lui Take Ionescu şi conservatorii lui Nicolae Filipescu cereau insistent intervenţia României de partea Antantei. Conservatorii progermani, Marghiloman, Carp, Maiorescu trăgeau în direcţia contrară. Dezbaterile trebuia deci să fie furtunoase.

Totuşi, nu ne-am fi aşteptat de la Duca să amintească în linişte că primul vorbitor, un oarecare Leonte Moldovan, „a vorbit o zi întreagă... şi a reuşit să mişte adânc adunarea“. (p.66). (Ia închipuiţi-vi-l în rolul său pe „marele“ orator Crin Antonescu, „mişcând“ Camera Deputaţilor timp de o zi întreagă!) Dar asta-i puţin faţă de ce a urmat. Duca nu spune cât timp a vorbit apoi Petre Carp – adversar hotărât al Antantei, dar notează că, deşi „Camera nu împărtăşea vederile lui Carp“, cuvântul său a fost ascultat de toată lumea cu „un întreit respect, cu respectul datorit (sic!) vârstei, cu respectul datorit talentului, cu respectul datorit unor convingeri atotputernice“. Avem noi ceva de pus aici în loc? Huiduieli, da, şi celebra campanie „noi vrem respect“! Dar imaginaţi-vă că, după Carp, a venit rândul lui C. Stere, de asemenea germanofil. Şi acesta a vorbit admirabil, zice Duca, şi nu una, ci timp de două zile consecutiv! Oare l-a întrerupt cineva? Cineva a strigat: „afară“? Nimeni n-a făcut-o, dintre adversari sau prieteni! Dar Stere nu a fost o excepţie. Tot două zile a vorbit apoi şi Take Ionescu, antantist şi adversar al guvernului. Vi-l reprezentaţi pe Boc vorbind timp de două zile în şir, ţinând cu sufletul la gură, ca la teatru, o adunare ostilă politic? Şi cine dintre participanţii la şedinţă s-ar osteni să consemneze în amintirile sale ca memorabil un discurs al acestuia sau al lui Ponta? De neimaginat. Veţi zice că România se pregătea atunci să intre în război! De acord, dar Duca ne lasă să înţelegem că discursuri de o zi sau două (parlamentare) nu formau o excepţie în parlamentarismul românesc.

Şi acum, cealaltă faţă a lucrurilor: opoziţia proantantistă condusă de Take Ionescu şi Nicolae Filipescu organizase, în toamna lui 1915, o mare manifestaţie antiguvernamentală şi prointervenţionistă. Încercând să pătrundă în Piaţa Palatului dinspre Piaţa Teatrului (Hotelul Novotel de azi), manifestanţii sunt opriţi de poliţie. Ei forţează, „de unde somaţiuni, şarjă de cavalerie, panică, încăierare“. E şi un mort printre manifestanţi. Apoi lumea se împrăştie. Acţiunea opoziţiei se vădeşte un eşec. De ce? Se va vedea. Ajuns seara acasă (p.50), Nicolae Filipescu mai are – zice Duca – „o licărire de speranţă“. Asta, fiindcă oamenii săi tocmai vin şi îi spun: „Coane Nicule, e un mort! – Un ardelean, un bucovinean, un frate asuprit?“. „Se înţelege, comentează Duca, ce campanie s-ar fi putut face în jurul unui atare cadavru.“ „– Nu, i se răspunde „cu sfială“, este doar un biet ovreiaş pripăşit. – Doar nu vreţi să fac din acesta un erou, martirul unităţii naţionale!“, exclamă Filipescu bosumflat. Duca încheie, calificând incidentul un „lamentabil fiasco“.

„Fiasco“, fireşte, căci „un biet ovreiaş pripăşit“ putea fi, la urma-urmelor, asuprit, dar cum să fie tocmai el „frate“? Ba şi „erou, martir“ al cauzei naţionale? Cu neputinţă. Şi totuşi „ovreiaşii“ urmau să fie chemaţi să-şi verse sângele în campania 1916-1918, fără a avea, în majoritate, nici măcar cetăţenia româ­nă! Vieţile omeneşti cântăreau pe atunci diferit, sângele unora era mai preţios decât al altora, unii erau „pripăşiţi“, alţii „fraţi“. „Mica Românie“ era egoistă, inegalitară, antisemită, şovină. Avea, ce-i drept, din belşug talente; avea, poate, şi o anume măreţie...

Era mai bine atunci? E mai bine acum? //

Note:

1. I.G. Duca, Memorii, vol.II, Timişoara, 1993
(editor Stelian Neagoe).