Arhivă PDF începând din 1990 I Abonamente Revista 22 I Access Abonați PDF



Tânărul Marino
2010-07-13
0

Într-un moment în care, după apariţia Vieţii unui om singur, biografia lui Adrian Marino este folosită într-un război ideologic plin de lovituri sub centură şi de sentinţe pripite, apariţia volumului-restituire precum cel îngrijit de istoricul literar clujean Aurel Sasu echivalează cu o gură de aer proaspăt într-o atmosferă irespirabilă. Cultură şi creaţie adună, în cele peste 450 de pagini ale sale, o bună parte a textelor publicate de Adrian Marino în perioada 1939 (anul debutului din Jurnalul literar)-1947 (ultima colaborare din Naţiunea lui G. Călinescu), înainte, adică, de marele îngheţ comunist şi de arestarea politică din 1949, care-l va scoate timp de 15 ani din viaţa publică. Spun „cea mai mare parte“ întrucât titlurile restituite nu acoperă decât circa două treimi din totalul articolelor de tinereţe, consemnat în Bibliografia din deschidere. Un Marino înainte de Marino, aşadar, un Marino „călinescian“ convins şi erudit precoce, dar nu încă şi un ideocritic, în pofida unor semne ce tind să indice o eventuală evoluţie în acest sens (v. Petrarca şi etica scriitorului, Condorcet şi ideea de progres ş.a.). Această identitate literară a începuturilor va fi renegată ferm, peste decenii, din motive psihologiceşte explicabile...

Ceea ce surprinde la lectura paginilor de faţă este, înainte de orice, stilul. Nimic din ariditatea militantă, repetitivă, din frazarea gâfâită, din scriitura voit „antiliterară“ a maturului şi vârstnicului savant nu recunoaştem în aceste studii, cronici şi eseuri venite dintr-o altă lume - o lume „a bunului plac şi bunului gust“, care-şi trăia ultimele momente înaintea marelui îngheţ stalinist. Vădit influenţat de maestrul său, tânărul Marino scrie impetuos şi dezinvolt pe teme diverse, cu o sintaxă elegantă, elaborată, fără a dispreţui piruetele metaforice de efect, parantezele confesive şi portretistica morală acidă. Influenţa modelului transpare nu numai din comentariile la adresa Istoriei… sau despre moralistul din Şun sau calea netulburată, nu numai din acel portret elogios al criticului (G. Călinescu) ce pare scris de Călinescu însuşi sau din maliţiile la adresa de curând cenaclului „Sburătorul“, ci şi – mai ales! - din afinităţile cu programul clasicist al creaţiei „monumentale şi durabile“. Lipsit de complexe în raport cu módele şi modelele externe, hiperinformat în mai multe literaturi, inclusiv periferice, tânărul Marino comentează actualitatea din perspectiva unei culturi clasice bogate şi bine asimilate. De la înălţimea ei, nu se sfieşte să ironizeze condescendent „banalităţile moderne“, de la hermetism la suprarealism (fapt pentru care va atrage furia suprarealiştilor români), sau să bagatelizeze literatura colegilor de generaţie, de la „cerchiştii“ sibieni la „boemii“ Constant Tonegaru şi Ion Caraion (ultimul e desfiinţat şi trimis la bibliografie în chestiunea „crizismului“, intens dezbătută în anii imediat postbelici).

Multe idei şi sugestii „semănate“ de Adrian Marino în publicistica de tinereţe au fost dezvoltate de alţii abia în zilele noastre, fără ca precedenţa lor să fi fost bănuită. Reconsiderarea critică a lui H. Sanielevici din articolul de debut publicat în Jurnalul literar conţine, în germene, întregul volum monografic al tânărului Adrian Jicu din 2008, iar Poezia stupefiantelor, un substanţial eseu din Vremea (1947), anticipează cu şase decenii proiectul volumului despre narcotice în cultura română publicat recent de Andrei Oişteanu.

Contribuţiile despre motivul „jidovului rătăcitor“ în cultura română sau despre tălmăcirile româneşti ale lui Byron din secolul XIX ar putea face, ele singure, obiectul unor cărţi, iar cei care s-au ocupat de „ecourile futuriste“ autohtone (inclusiv subsemnatul) au prilejul să descopere azi noi detalii relevante despre relaţia dintre Macedonski şi Marinetti, oferite lui Marino, într-un interviu din 1946, de către discipolul macedonskian V.G. Paleolog. Aflăm de aici, între altele, că părintele futurismului trebuia să viziteze România în 1912, urmând a fi găzduit de Macedonski însuşi. Un alt comentariu surprinzător al lui Marino din Revista Fundaţiilor Regale (O teorie a istoriei literare, 1944) pune în relaţie teoriile lui René Wellek din 1942 despre identitatea de structură dintre critica şi istoria literară cu cele formulate de G. Călinescu în Tehnica criticii şi a istoriei literare (1939), cu trei ani înainte de Istoria literară ca ştiinţă inefabilă şi sinteză epică. Mai e oare nevoie să spun că toţi cei care au discutat analogiile dintre ideile criticului român şi cele ale savantului praghez – până la Nicolae Manolescu şi Andrei Terian - au ignorat comentariul din RFR?

Retrospectiv, panorama de o diversitate deconcertantă a subiectelor abordate se înfăţişează ca un „şantier“ al unei personalităţi animate de proiecte majore: ample monografii de clasici, teorii ale criticii şi istoriei literare, examene comparatiste erudite, interes pentru marile concepte şi pentru marile literaturi (v. comentariile despre iluminiştii, romanticii şi simboliştii francezi, despre scriitorii ruşi, germani sau englezi etc.). Dar şi de idealul unui umanism goethean, care-i priveşte pe moderni dinspre „perenitatea“ clasicilor, plasând cultura română în contexte internaţionale şi regionale. Cultură şi creaţie – titlul unui articol din epocă – indică reperele de la care tânărul critic îşi construieşte idealul profesional şi de viaţă. Iar portretul pe care-l face lui „Montherlant adolescent“ este un perfect autoportret spiritual: „oscilând între necesităţile actualităţii imediate (sport, morală practică, scriitori şi probleme actuale) şi cele pur ideale (cultul valorilor antice, stoicismul, eroismele), scriitorul îşi va compune, aşadar, încă din adolescenţă, o fizionomie proprie, în care se vor găsi toate premisele operei viitoare“. Articole ca Petrarca şi etica scriitorului, adeziunea la morala de „înţelept oriental“ din Şun sau la cinismul resemnat din Manualul de morală practică al lui Tudor Arghezi exprimă, apoi, o atitudine existenţială de care Marino nu se va despărţi niciodată. În alt plan, valorificarea documentară a „arhivei“ lui V.G. Paleolog şi numeroasele, scormonitoarele contribuţii biografico-genealogice pe care tânărul le publică în revistele culturale din anii ‘40 vor sta la baza fundamentalei monografii despre Macedonski, a cărei apariţie – amânată de represiunea comunistă – va aştepta mai mult de două decenii.

E de pe acum clar că viitorul biograf al ideii de literatură se simte mult mai bine în zona istoriei literare şi a ideilor, foiletonistul arătându-se mefient până la inaderenţă faţă de „noutăţile“ radicale în literatură. Chiar dacă se exersează şi în cronica actualităţii literare, excelenţa tânărului Marino se vădeşte îndeosebi în studiile de estetică, de critică a criticii şi de critică a ideilor literare (comentarii avizate şi de substanţă despre Sainte-Beuve, Sir Philip Sidney, Sandro Burgi, Lucien Romier, Croce, Wellek, Călinescu, Vianu, E. Lovinescu, Bazil Munteanu, Al. Dima, Vladimir Streinu, Perpessicius, Şerban Cioculescu ş.a.). De asemenea, în „contribuţiile“ erudite cu deschidere universalistă sau comparatistă sau în critica de idei. Umanismul clasic şi diversitatea modernă a preocupărilor - care nu exclud teme „frivole“ precum literatura senzaţională sau gastronomia şi subiecte „la ordinea zilei“ precum premiile şi debuturile literare – amintesc nu doar de „mizantropul“ G. Călinescu, ci şi de eseistica, din păcate aproape uitată azi, a lui Alexandru Philippide, al cărui volum de nuvele fantastice (Floarea din prăpastie) este recenzat favorabil de tânărul comentator.

O obsesie constantă a lui Marino – alături de umanismul clasic – rămâne totuşi actualitatea, pe care spiritul său sistematic o examinează în adevărate fişe pentru viitorul Dicţionar de idei literare… De o actualitate frapantă sunt şi multe articole de „idei generale“: bunăoară, consideraţiile din Difuziunea literaturii române şi Despre spiritul critic, relativizarea oportună a ideii de „poet naţional“ sau evaluările cutumelor care stau la baza premiilor literare (inclusiv a Nobelului, unde „punctul de vedere politic, presiunea opiniei publice internaţionale alterează uneori seninătatea olimpiană a juriului“)... Toate-s vechi şi nouă toate...

Nu putem şti dacă şi în ce măsură despărţirea, oricât de relativă, a lui Adrian Marino de vechea sa identitate „călinesciană“ – un călinescian mult mai teoretizant decât maestrul său, e drept - a reprezentat în perspectivă o pierdere sau un câştig. Un lucru e cert: acest remarcabil volum-restituire oferă imaginea unui tânăr umanist excepţional, ale cărui idei şi proiecte rămân şi azi, în destule privinţe, „actuale“. //

// ADRIAN MARINO
// Cultură şi creaţie
     ediţie, text îngrijit şi prefaţă de Aurel Sasu
// Editura Eikon, Cluj, 2010, 498 p.

TAGS :
Recomandari
Comentarii
Total 0 comments.
807
 Bref
 Media Culpa
 Numarul Curent
DESENAND (CA) LUMEA
 Vis a vis
 Scrisori de la cititori
 Prieteni 22
.