Cât de bine era în interbelic

Există o imagine deranjant de frumoasă, de armonioasă şi de unitară despre perioada interbelică în discursul dominant contemporan de la noi. Însă, din diverse publicaţii periodice interbelice şi din povestiri de istorie orală, lucrurile apar ca mult mai triste, dar şi mai interesante. Şi cred că volumele sociologului Zoltán Rostás, printre care şi Strada Latină nr. 8 – dar nu numai –, contrazic, îmbogăţind, această imagine mitificată şi mistificată a interbelicului din România. Parcurgând documentele orale realizate de Rostás, preponderent despre Şcoala sociologică de la Bucureşti, dar incluzând mult mai multe experienţe, fenomene şi faţete ale perioadei în care s-au desfăşurat foarte diversele activităţi ale Şcolii, se poate întrezări o imagine complexă şi nuanţată a vieţii sociale, culturale şi politice din România interbelică.

Zoltán Rostás se ocupă de istoria socială a Şcolii sociologice de la Bucureşti de aproape treizeci de ani. A început să înregistreze convorbiri cu participanţi şi participante la campaniile monografice, echipele regale studenţeşti şi şcolile Serviciului Social în prima jumătate a anilor 1980, când perspectiva valorificării lor prin publicare era, în cel mai bun caz, îndepărtată şi neclară.

Sociologul începe să publice interviurile în anul 2000: primul volum apărut reuneşte convorbirile din anii 1985-86 cu Henri H. Stahl, cel mai apropiat colaborator al lui Dimitrie Gusti (Monografia ca utopie. Interviuri cu Henri H. Stahl, Ed. Paideia, 2000), al doilea pe cele cu zece monografişti/ste din prima generaţie (Sala luminoasă. Primii monografişti ai şcolii gustiene, Ed. Paideia, 2003), iar al treilea cuprinde şase interviuri ample cu a doua generaţie de monografişti (Parcurs întrerupt. Discipoli din anii 30 ai Şcolii gustiene, Ed. Paideia, 2006). Strada Latină este al patrulea volum din această serie şi conţine convorbirile cu unsprezece participanţi şi participante la echipele studenţeşti voluntare şi la activităţile de pregătire a Serviciului Social.

Volumele de istorie orală ale lui Zoltán Rostás nu sunt, însă, utile doar celor care cercetează istoria sociologiei româneşti, întrucât feliile de viaţă povestite acoperă zone ale vieţii cotidiene interbelice, grupuri culturale, categorii sociale, activităţi şi experienţe dintre cele mai diverse şi neaşteptate. Cu astfel de povestiri „mici“ din volumul Strada Latină, despre oameni mai mari sau mai mici (dimensionarea este mai curând ironică sau, şi mai bine, din perspectiva microistoriei, a istoriei oamenilor obişnuiţi), voi arăta o posibilă imagine alternativă a interbelicului românesc, la intersecţia vieţii cotidiene cu un plan statal autoritar de modernizare şi construcţie naţională.

Viaţa în anii 20 şi 30 ai secolului trecut nu era nici bună, nici uşoară pentru cei mai mulţi oameni din România, şi de la sate, şi din oraşe: sărăcie, boli, politicianism. Pan Vizirescu vorbeşte despre viaţa săracă a studenţilor: „Ca student n-aveai cu ce să trăieşti… Stăteam cu chirie într-o cameră… am stat într-o cameră de baie la o doamnă care peste baie punea nişte scânduri şi pe scândurile acelea o pernă şi o saltea, încât dormeam cu fratele meu. Condiţii de mare mizerie, şi nu numai în Bucureşti, şi-n alte părţi“ (Strada Latină, p. 278).

Trebuie făcută o distincţie între studentele şi studenţii care au participat la activităţile echipelor voluntare şi cei/cele care au fost implicaţi/te în şcolile de comandanţi şi comandante din cadrul Serviciului Social obligatoriu. Totuşi, nici persoanele care au făcut parte din echipele voluntare nu erau însufleţite exclusiv de vreun spirit de dăruire faţă de sat şi ţărani sau pătrunse de importanţa muncii de „ridicare a satului“. De multe ori era o opţiune profesională pragmatică, pentru că se puteau încadra, cu un salariu bun, la Fundaţia Culturală Regală „Principele Carol“ sau, pentru persoanele neîncadrate la FCR, era adesea o „modă“, o activitate pe care o făceau cu grupul de prieteni/e, un prilej de distracţie, de petrecere a verii altfel decât „la Techirghiol, unde era, aşa, ceva plicticos şi monoton. Iar aici era aşa o eliberare de toate prejudecăţile şi convenţiile astea socio-mondene“ (Marcela Focşa în Sala luminoasă, p. 123). Pe de altă parte, când apare obligativitatea participării la munca în sate, Ecaterina Oprescu mărturiseşte că nici nu ştia cum trăiau ţăranii, nici nu vedea rostul muncii pe care trebuia s-o facă: „Pentru că până atunci nu locuisem la ţară, nu ştiam care sunt condiţiile de acolo. Nici eu, nici colegii mei nu am fost nici bucuroşi, nici supăraţi că trebuie să mergem o lună la ţară. Era o obligaţie, pe care, dacă nu o îndeplineam, nu primeam diplomele de absolvenţi. Dar nu îi vedeam rostul“ (Strada Latină, p. 254).

Totuşi este relevant faptul că tinerii/ele care urma să pună în aplicare marele plan de intervenţie socială aveau o viziune critică asupra caracterului general utopic al Serviciului Social, însă vedeau, măcar retroactiv, şi câteva aspecte utile şi parţial realizabile: „[Zoltán Rostás:] Vi se părea realizabil ce propuneau sociologii, sau nu vedeaţi finalitatea? [Irina Pop (Sturdza):] Păi, n-am văzut, fiindcă a venit războiul. Am plecat la ţară şi după trei-patru zile a venit războiul şi ne-am întors cu toţii acasă.

Sigur că era realizabil în anumită măsură, de exemplu în măsura medicală. Dispensare de sat era absolut indispensabil să se facă. Asta este sigur. Şi din punct de vedere agricol, probabil că şi acolo s-ar fi putut face multe modificări şi îmbunătăţiri. Poate şi cultural“ (Strada Latină, p. 264).

Bineînţeles, în unele sate şi pentru unele tipuri de activitate desfăşurată de echipele studenţeşti voluntare, ţăranii au înţeles şi chiar au colaborat la încercările de sprijin şi de îmbunătăţire a condiţiilor de viaţă şi de muncă propuse de grupurile de tineri/e de la oraş. Totuşi, adeseori, intruziunea a zeci de persoane străine în spaţiul şi în viaţa satelor – fie în scop predominant de cercetare, fie pentru „acţiune culturală“ – nu a fost nici înţeleasă, nici acceptată. Motivele rezistenţei opuse de ţărani pot fi localizate parţial în insuficienta pregătire a studenţilor/telor pentru munca la sate şi în absenţa explicaţiilor oferite ţăranilor.

Constantin Marinescu povesteşte un episod devenit celebru, în care ţăranii din satul Nerej din Vrancea i-au luat pe monografişti drept perceptori şi, mai târziu, au crezut că echipierii/ele făceau parte dintr-o sectă religioasă: „În frunte cu Profesorul au vrut să-i dea afară din sat. Da. «Ce-i cu ăştia? Au venit să ne pună impozite noi. Au venit să ne confişte vitele». De ce? Fiindcă nu făcuseră o pregătire a satului. Ei au apărut imediat în gospodării, ăştia din echipele monografice, înaintea noastră. Da şi noi, făceam şi noi monografia satului. Au apărut în gospodăria oamenilor şi au început să întrebe: «Câţi porci ai? Câţi cutare? Câţi copii? Ce pământ ai?» Şi ţăranul: «Stai, domle, ce vrea ăsta? Vrea să ne pună impozite noi!» Şi pe urmă au vrut să-i dea afară, că sunt sectanţi“ (Strada Latină, p. 167).

Un alt tip de intervenţie socială, mult mai radicală, realizată tot sub patronajul Fundaţiei Culturale Regale, a fost construirea unui „sat model“ în Dioşti-Romanaţi. Întrucât un incendiu distrusese 60 de case, Fundaţia, cu sprijinul financiar al Regelui, a decis reconstruirea satului pe baza unui plan teoretic, desigur utopic. Marinescu arată ruptura dintre planurile teoretice şi rezultatele obţinute în sate printr-un episod „mic“, dar care revelează deficienţele majore ale proiectelor de modernizare de sus în jos. A fost construit „(…) un sat modern: aicea biserica, vizavi şcoala, dispensarul, centrul satului, care era ceva extraordinar.

Locuinţele cu parchet pe jos, domnule! Ne-am dus la două luni după aia. Scoseseră parchetul, că aluneca puiul de oaie! Aluneca mielul pe parchet, domnule! Închipuie-ţi! Deşi alături aveau coteţ, aveau grajd cu lumină electrică, cu sistem de curăţare a murdăriei… Şi el ţinea mielul pe parchet şi a scos parchetul pentru că aluneca mielul şi-şi rupea piciorul. Nu se poate, domnule! Nu se poate! Vezi: a fost un gest forţat. Trebuia o educaţie acolo“ (Strada Latină, p. 166).

Interbelicul românesc este mai puţin grozav decât vor unii să-l facă să pară. Asta nu înseamnă, însă, că este mai puţin fascinant sau mai puţin complicat. Dimpotrivă, citind convorbirile incluse în volumul Strada Latină al lui Zoltán Rostás, perioada cuprinsă între cele două războaie în România devine mai plină de viaţă şi mai nuanţată. //

// ZOLTÁN ROSTÁS
// Strada Latină nr. 8.
     Monografişti şi
     echipieri gustieni
     la Fundaţia Culturală
     Regală „Principele
     Carol“
// Ed. Curtea Veche
// Bucureşti, 2009