În căutarea răului celui mai mic

Guvernanţii au ales, până acum, cele mai proaste decizii din cele, e drept, puţine avute la îndemână (măriri de taxe vs. micşorare de pensii, scăderi de venituri vs. reducerea cheltuielilor etc.), aşa încât, păstrând această logică, ar trebui să vedem care sunt următoarele decizii cele mai proaste, măcar pentru a şti ce să nu facă. Poate, conştientizând din vreme opţiunile cele mai proaste, nu vor mai ajunge să ia decizii de „da sau nu“ cu spatele la zid. În primul rând, ar trebui să nu abandoneze chestiunea importantă legată de echilibrele bugetelor României.

Faptul că bugetele noastre publice rămân dezechilibrate structural lasă o marjă mică de manevră guvernului. Dacă la nivelul politicii salariale se mai poate lucra, la nivelul pensiilor, decizia Curţii a blocat un proces care s-a dezvoltat într-o direcţie complet nesustenabilă. Consecinţa firească, pentru a evita colapsul unui sistem care are nevoie anual de un transfer de 2 până la 3 miliarde de euro de la bugetul de stat - o sumă ucigaşă pentru stat şi pentru economie –, este: 1) îngheţarea pensiilor pe ani buni de acum încolo; 2) impozitarea lor începând cu anul viitor, inclusiv a celor sub 1.000 de lei, scutite acum. Orice alt pas în politica pensiilor este sinucigaş, pentru că a face transferuri de 2% din PIB dintr-un buget de 32% este imposibil de susţinut economic (10% din PIB se duc pe plata pensiilor cu aceste transferuri, ceea ce economia nu poate suporta, orice ar zice Curtea Constituţională. Cu atât mai mult cu cât PIB-ul e tot mai mic, iar suma respectivă, adică 12 miliarde de euro, fixă!).

Consecinţa acestor transferuri, de neevitat anul acesta şi cu siguranţă şi anul viitor, pune o presiune uriaşă pe bugetul de stat.

Statul va fi din nou flămând după bani şi va avea ca priorităţi de finanţare, ca întotdeauna, plata la timp a pensiilor şi salariilor, cu orice risc. Adică, cu riscul blocajului financiar. Acesta este al doilea obstacol major cu care va începe lupta în lunile următoare.

Dar eterna presiune pensii ⁄ salarii este doar un factor. Celălalt vine, paradoxal, ca urmare a majorării TVA. Creşterea preţurilor va duce la un nou triumf al cash-ului. În câteva luni, dobânzile vor intra pe creştere, iar creditarea nu va arăta nici cât acum.

BNR va începe lupta împotriva unei inflaţii pe care o estimează la 8% la final de an, ceea ce înseamnă că orice pas greşit va avea efecte dramatice. Va urma un control strict al lichidităţii. Banii vor apărea greu în piaţă, iar guvernul va suge rapid orice urmă de fonduri, cu atât mai mult cu cât noua lege antievaziune dă guvernului mai multe oportunităţi de a strânge TVA în avans decât până acum. Care este cea mai proastă decizie în acest caz? Statul să facă ce a făcut şi până acum. Adică, să întârzie plata TVA, să înăsprească un control fiscal dubios şi să nu-şi plătească (e drept, aici e mai mult restanţa autorităţilor locale) lucrările deja efectuate, scăldându-se în arierate. Ce va face statul, din păcate, e uşor de anticipat: va îngreuna plata TVA, nu-şi va plăti la timp arieratele şi va accentua controlul politic selectiv pe care îl face deja ANAF. Cum au acţionat alte state în această situaţie? Să luam exemplul Franţei. Au redus perioada de plată a TVA la 2 săptămâni, au prioritizat plata tuturor datoriilor restante şi au agreat ca nici o firmă să nu poată fi hărţuită fiscal prin limitarea controalelor pentru maximum un an. Adică, au dat o şansă economiei. Vede cineva statul român acţionând în această direcţie? Cu atât mai mult aceasta ar fi direcţia potrivită, cu cât statul va fi singurul furnizor de bani în perioada următoare, iar creşterea TVA presupune şi mai mulţi bani la acest nivel.

Dar, cum politizarea instituţiilor continuă, vor continua şi relele practici, de la returnarea aleatorie şi întârziată a TVA la controalele fiscale direcţionate şi lipsa de prioritizare a controalelor în funcţie de pericolul evazionist (tutun, alcool, cereale, petrol). Statul nu are bani să-şi permită un asemenea demers, de tipul Franţei, se mai poate spune. Dar, pentru aşa ceva, chiar atragerea unui nou împrumut, de tip eurobonduri, ar fi acceptabil. În fond, dacă nu face aşa ceva, riscul ca majorarea TVA să nu fie suficientă este enorm. Şi, de aici, la faliment pe termen lung e doar un pas. //