Demnitate de împrumut (Scrisoare pentru elevul meu, Cristopher)

Trăiesc într-o ţară cu demnităţi terfelite, dar cu demnitari geniali! Sunt aproape convins că orice criză economică ori politică, locală sau generalizată, are întotdeauna, în spatele ei, o profundă criză morală. În acest sens, reproşul „Voi i-aţi educat, voi să plătiţi!“ pare, în bună măsură, îndreptăţit. Totuşi, această culpabilizare – mai mult sau mai puţin amicală - a unei întregi categorii sociale, fără înţelegerea contextului, este cel puţin ridicolă, prin obtuzitate şi simplism. Dar cotidianul surprinde, loveşte sub centură, te lasă cu gura căscată, îţi arată că drama ta, oricât de adâncă, este mereu insignifiantă în comparaţie cu drama celorlalţi. Lehamitea, sărăcia şi bogăţia respiră una în ceafa celeilalte, într-o lume a contrastelor cu iluzii la fel de pestriţe, acoperite de praful străzilor etern peticite, de sirene asurzitoare, de zâmbetele ştirbe ale bătrânilor, de chipuri luminoase de liceeni perseverenţi şi, din ce în ce mai des, de privirile goale şi stinghere ale unui cerşetor olog, prins zilnic că-şi ascunde picioarele tefere sub pături.

Vrei să te retragi o clipă, să rămâi singur în marginea unui spectacol al neputinţei, ipocriziei şi dezordinii mentale. Cauzele? Prea multe! Mi-a fost dat să trec printr-o nouă grevă parodiată, generală doar prin anemie, să fiu bombardat, la fiecare jurnal, cu ştiri despre o nouă moţiune cusută cu aţă albă, la repezeală, prin culise, să văd cum demnitarii trec dintr-un partid în altul, de parcă s-ar plimba pe Calea Victoriei. De fapt, cei mai mulţi doar se plimbă pe culoarele celor două Camere, împărţindu-şi şpăgile şi dând cu tifla gazetarilor incomozi. Cel puţin asta aud în fiecare zi! Mai mult, că tot ei, cei aleşi, parcă s-au născut de când lumea cu privilegii, că sunt imuni, curaţi ca lacrima, chiar dacă ani la rând au devalizat băncile, au tăiat pădurile, au amăgit mulţimea cu promisiuni obeze şi deşănţate, cu mititei şi cu bere. Că periodic au mituit prin creşteri de salarii după interes, chiar dacă ştiau că două mâini nu mai încap în acelaşi buzunar. Că, fără scrupule, au ţinut în spate nepoţi şi „băieţi deştepţi“, incompetenţa crasă a unor miniştri şi companii de stat falimentare. Că le-au şters datoriile şi i-au plătit înzecit, iar ca să-şi păstreze scaunul au corupt judecători, au mituit lideri de sindicat şi i-au făcut demnitari, într-o harababură întrecută, poate, doar de una şi mai jalnică, greva cu înlocuitori! De ce să plătesc eu pentru incompetenţa unora şi ţepele altora?

Pentru că, la noi, societatea seamănă cu lanţul trofic, mai toţi gândesc relaţia cu politicul doar după puterea banului, într-un pseudocapitalism grotesc, pentru că, la noi, grevele se fac în reţeta jumătăţilor de măsură, cu fluierături, înjurături viscerale şi zâmbete largi şi idioate în faţa camerei de luat vederi! Şi cam atât, fără ţintă şi legaţi la ochi, ca „oastea“ lui Parpanghel. Nu avem încă vocaţia lucidităţii. Combatem înverşunat la o bere şi, apoi, ne înghesuim de-a valma, unul într-altul, toropiţi de febra laşităţii, fără să avem măcar conştiinţa propriei noastre revolte. Ne mână din urmă doar sărăcia, nu şi raţiunea. Trăim la periferia civilizaţiei europene şi facem băşcălie şi de soarta noastră – ceea ce n-ar fi tocmai rău –, dar luăm peste picior şi puţinele adevăruri în care mai credem. De parcă lehamitea - atât de bine strunită în comunism prin frică, tăcere şi laşitate - n-ar putea îndura orice, de la zeflemeaua perversă a puterii, care, de vreo douăzeci de ani, îşi chiverniseşte cu cea mai mare grijă bunăstarea, şi până la stropşeala fără soluţii a unei opoziţii cameleonice, încuscrită, de multe ori machiavelic, cu ideologiile subţiri ale adversarilor, la fel de cabotini ca şi ea. Cum de s-a ajuns aici? Un răspuns ar fi ignoranţa spiritului gregar, de la vlădică la opincă, lipsa de educaţie şi de caracter – vei zâmbi, dar de aici începe! -, necunoaşterea celor mai simple căi de comunicare şi de reacţie socială, a unei etici minimale, fără de care normalitatea nu mai există. Degeaba au crezut latinii că inteligenţa fără caracter este nulă! Noi ridicăm viciul la rang de virtute şi-i batjocorim pe cei care mai cred în ceva! Adică tot şcoala, până la urmă, e „di vină“ sau, poate, „absenţa“ ei?!

Trăiesc într-o ţară somnolentă, în care se face discret cu ochiul, cu plicul într-o mâ­nă şi cererea în alta. Şpaga, după legi nescrise, dar uluitor de funcţionale, şi-a autoreglat reţeaua cu preţuri foarte flexibile. Iar cel care nu le cunoaşte le învaţă repede, când are vreo „daraveră“ de rezolvat, cât costă un proces ca să-l câştige, cât e permisul de conducere, cât e bacul sau licenţa ori chiar operaţia de apendicită. Cu puţine excepţii, am rămas la privitul peste gard în curtea vecinului, la bârfa care se întinde ca pelteaua prin tabloide şi spectacole politice, cu actori fără vocaţie. Cultivăm fatalist lipsa de scrupule, ne călcăm în picioare cu osârdie şi la Bobotează, pentru aghiazmă, şi la pomenile electorale. Învăţământul s-a şubrezit dramatic – dincolo de ceea ce a mutilat, la vremea lui, comunismul –, nu doar din pricina dezinteresului pentru un sistem care nu aduce profit imediat, ci şi din cauza orgoliului demolator al unor miniştri incapabili să perceapă reforma şi altfel decât prin conflictul cu predecesorii. În scurt timp, efectele perverse au ajuns să facă legea, transformând schimbarea într-o necesitate absolută, raţională aproape, chiar dacă realitatea nu o cerea. Şi totuşi, de ce să plătesc eu inconsecvenţa şi bâlbâ­iala politică? Ar trebui să plătesc doar pentru neîmplinirile mele, atunci când se constată, doar pentru greşelile mele, atunci când le fac! Aşa m-au învăţat profesorii mei şi tot la fel te învăţ şi eu pe tine.

Se ştie prea bine că profesorii nu fabrică nici piuliţe şi nici nu cultivă ogorul. Cultura lor este şcoala! Ei nu produc valori materiale care să scoată ţara din criza imediatului, dar, neavând cele necesare, pot fi cauza unei alte crize, cu efecte de nebănuit în timp. Ei nu produc miracole, ci normalitate prin oameni bine pregătiţi. Ei nu sunt întreţinuţii statului, cum stupid se afirmă, ci statul trebuie să fie în slujba profesorilor, a medicilor, a pensionarilor.

Dacă astăzi şcoala s-a părăginit, vina este, înainte de toate, a statului îmbuibat cu propriile interese, din ce în ce mai exclusiviste. De aceea pleacă tinerii! Nu-l plăteşti mai mult pe judecător ca să-l fereşti de corupţie, când datoria lui este să-i judece pe cei corupţi, nu-i plăteşti mai mult pe poliţişti ori pe jandarmi, ca să ţină piept unor oameni care nu mai au bani nici pentru întreţinere, nici pentru medicamente. Nu-i plăteşti mai mult pe cei de care te foloseşti prin interese meschine şi laşi de izbelişte sănătatea şi educaţia unei naţiuni. Totuşi, să fim optimişti, Cristopher! Eu cred că statul va mai găsi prin instituţiile sale, secătuite de criză şi de secături, vreo doi, trei demnitari, capabili să-şi recupereze demnitatea sau, dacă nu, măcar să-şi împrumute una, ca să camufleze realitatea chiar şi cu jumătăţi de măsură. Acum, eu mă duc să-mi văd de cărţile mele, să am ce le spune elevilor la toamnă. Sau crezi că ar fi mai bine să mă gândesc la cultivarea ogorului? O fi secetă mare? Oricum, cele două îndeletniciri au în latină cam acelaşi înţeles, cred încă demn.

DUMITRU BUZATU, profesor la Colegiul „Dimitrie Cantemir“ din Oneşti