Criza începe de-abia acum

Situaţia extrem de dificilă prin care am trecut nu a fost totuşi o criză, în adevăratul sens al cuvântului. A fost o cădere economică, o scădere a fluxurilor, o recesiune severă, un potenţial de criză. Abia acum, odată cu creşterea intempestivă a TVA cu 5 puncte procentuale, creăm premisele unei adevărate crize economice. De aceea, data de 1 iulie poate fi ziua de naştere a primei crize româneşti din secolul XXI. România în recesiune a arătat foarte prost: multe falimente şi şomaj de 8%; blocaje financiare; un curs agitat, chiar inflamat într-o anumită perioadă; restanţe la credite; încercări de reducere a datoriilor publice şi de eliberarea presiunii pe bugetele publice. Această ultimă încercare nu a reuşit. Şi iată acum criza şi asta înseamnă mult mai mult decât ce am avut până acum. Adică, la toate aceste situaţii se mai adaugă o explozie a preţurilor.

Criza înseamnă, conform tuturor definiţiilor, un amestec ucigător de scădere economică, şomaj şi creştere de preţuri, care distruge echilibrul valutar şi pune o presiune pe bugetele publice până la limita insolvenţei. O asemenea perioadă este caracterizată prin decizii bruşte (creşte TVA în cinci zile), alternative limitate şi toate nefericite (pensii tăiate sau creşteri de taxe), adică o stare de panică, evidentă, în ciuda încercărilor guvernului de a transmite faptul că este stăpân pe situaţie. Dacă până acum vorbeam despre priorităţi legate de reluarea creditării, de inundarea cu bani a băncilor şi a economiei în speranţa că vor porni o serie de activităţi lăsate în paragină, fără să ne sperie creşterile de preţuri, acum şi această opţiune a dispărut.

Va urma o bătălie aprigă cu inflaţia, pentru că o creştere a preţurilor acum va fi cel mai elocvent semnal de criză serioasă şi profundă în care România riscă să se afunde pentru ani de zile, nu doar până la sfârşitul anului. Şi ar mai trebui adăugat un element la acest tablou sumbru: guvernul nu a reuşit mai nimic în diminuarea deficitelor structurale de care este grevată finanţarea României. Reforma agenţiilor este un eşec incredibil după un an şi jumătate de eterne discuţii, reducerea aparatului public, o himeră cu deznodământul împins spre anii viitori în cel mai bun caz, reforma pensiilor doar pe sfert (celebrele pensii „nesimţite“), în timp ce dezechilibrul structural al fondului de pensii rămâne la fel de fragil în anii care vin. Una peste alta, prea puţin pentru a putea răspunde la o criză, iar asemenea reacţii de panică, cu decizii grave de azi pe mâine, vor continua, în aceste condiţii, în dezavantajul României. Suntem în situaţia în care focul mocnit de până acum s-a înteţit brusc, singura reacţie este să-l stingi cât de repede, asta în timp ce toţi speră că reîncepe reconstrucţia.

Mai mult, riscul inflaţionist este iminent şi Banca Naţională va avea o luptă extrem de grea pentru a-l tempera, cu victime colaterale numeroase. Dubla dramă a bugetarilor, care vor avea şi salarii tăiate, şi creşteri de preţuri, începe să arate ca un sacrificiu obligatoriu. Păstrarea acestor bani - vreo 1,5 miliarde de de euro - în consum înseamnă puncte procentuale bune de inflaţie. O inflaţie care are toate şansele să se aprindă spre 10%, aşa cum estima BNR. Pare greu de crezut ca, de la 4,5%, în câteva luni să ajungem la 10%, mai ales că exemplul maghiar de anul trecut ne-a arătat o creştere de la 3 la 5% în urma unei majorări similare de TVA. Cele două economii diferă însă extrem de mult. În primul rând, economia româ­nească nu a rezolvat nici cât cea maghiară presiunile inflaţioniste structurale. Cu mulţi bani din economia neagră, presiunea pe cerere riscă să apară din zone pe care BNR nu are cum să le controleze. Scăderea cu 10% a colectării de TVA pe primul trimestru, şi direct proporţional a cererii, este factorul care pledează împotriva aprinderii inflaţiei, dar inclusiv această cerere are o elasticitate limitată.

La un moment dat, fără drame sociale, nu mai poate să coboare. În fond, lama subţire pe care înaintăm între criză gravă şi recesiune severă depinde de această elasticitate a cererii, de capacitatea producătorilor şi consumatorilor de a reacţiona rezonabil prin şi la creşteri de preţuri. Din nou, vorbim mai mult de psihologie colectivă decât de economie monetară şi, dacă este aşa, atunci capacitatea BNR de a se lupta cu preţurile este limitată. Mai multă forţă ar putea să vină din partea unui guvern care să convingă că este stăpân pe situaţie, că ştie paşii care urmează şi nu merge pe improvizaţii. Şi aici, actualul guvern nu prea mai are nici o şansă, dincolo de simpatia sau antipatia politică. Încrederea trebuie să apară de undeva, nu doar de la Banca Naţională, şi în niciun caz guvernul nu este acel furnizor partener obligatoriu de încredere în actualul context.

E drept, BNR poate stăvili presiunile pe curs. Vor fi numeroase, dar are şi banii, şi competenţa pentru a nu lăsa cursul să sară prea mult, cu orice cost. De aici, micul puseu de încredere pe care se poate construi. Nici problemele legate de insolvenţa naţională nu sunt serioase. Sunt bani! (pe care politicieni înţelepţi din opoziţie vroiau să-i utilizeze la plata pensiilor). Dar toate acestea reprezintă prea puţin dacă de la Palatul Victoria vin asemenea reacţii disperate, în care nuanţele nu mai contează, iar alternativele de genul punctelor mai puţine la TVA, impozitarea pensiilor etc. cad repede. Şi aceasta cu toate că guvernul nu a părut niciodată că este în aceeaşi criză cu economia. Cheltuielile cu bunurile au crescut în primul trimestru, reducerile prin decizii administrative vin abia odată cu decizia fatală (dar şi aşa rămâne întrebarea cum îşi manifestă solidaritatea administraţia cu încă 200 de l de benzină decontate pe lună?). Paşi mai mulţi în această direcţie ar fi putut însemna puncte mai puţine la TVA. Şi fiecare punct contează acum, când suntem în situaţia de a suporta cea mai rea dintre măsurile posibile.