Petraeus se întoarce

„Pentru un militar nu mai este suficient să fie doar un simplu războinic, ci trebuie să devină un diplomat part-time, un politician part-time, un inginer part-time.“

La începutul săptămânii trecute, un articol apărut în revista Rolling Stone avea să cutremure misiunea NATO din Afganistan. Articolul cu pricina, scris de un jurnalist free-lancer, îşi propunea creionarea unui profil al generalului Stanley McChrystal şi a staffului său. Jurnalistul avusese acces aproape nelimitat la stafful generalului timp de câteva săptămâni. A observat atent, notându-şi cu meticulozitate fiecare gând surprins. Ulterior, multe dintre ele se vor transforma în veritabile bombe publice. Cele mai controversate remarci au fost făcute la Paris, unde generalul şi stafful său rămăseseră blocaţi din cauza erupţiei celebrului vulcan islandez. Atmosfera degajată şi relaxată aducea mai mult cu o discuţie de Las Vegas. Preşedintele Obama era descris ca nefiind în apele sale şi vizibil intimidat de către militari, consilierul pe probleme de securitate naţională, generalul James Jones, era considerat un „clovn“, iar trimisul special pentru AfPak, Richard Holbrook, drept un „animal rănit, foarte periculos“.

La un moment dat, în discuţie apărea numele vicepreşedintelui SUA, unul dintre principalii adversari ai strategiei de contrainsurgenţă din Afganistan. Reacţia lui McChrystal a fost grăitoare: „Cine mai e şi ăsta?“. La care un consilier a revenit: „Biden?“, iar McChrystal a întrebat: „Ai supus cumva - Bite me?“. Nici aliaţii europeni nu au fost menajaţi. Aflat la Paris, generalul trebuia să cineze cu un înalt demnitar francez, dar acesta era ultimul lucru pe care şi-l dorea. „Aş prefera mai degrabă să primesc şuturi în fund de la o cameră plină de oameni decât să merg la această cină.“ La întrebarea jurnalistului care vroia să afle cu cine se întâlneşte generalul, cineva din staff a răspuns: „Un ministru francez. Este al naibii de gay“.

Efectele articolului nu au întârziat să apară. Încrederea Administraţiei Obama în generalul său dispăruse. Complicitatea nefirească dintre comandant şi stafful său, atmosfera decadentă, spiritul pervertit, tolerat de general în jurul său, l-au făcut pe Obama să îl concedieze imediat pe McChrystal. El a fost înlocuit cu cel mai prestigios ofiţer al armatei americane de astăzi - generalul David Petraeus. Şi totuşi, cine este acesta? Şi care este secretul succesului său?

Era jumătatea lunii septembrie, 2008, în Bagdad. Trupele sunt adunate pentru discursul de adio al generalului Petraeus. După 19 luni la comanda forţelor multinaţionale din Irak, reuşise imposibilul: schimbase decisiv dinamica conflictului local. Cu puţin înainte de venirea sa, spre finalul lui 2006, societatea irakiană se afla pe marginea prăpastiei, gata să fie cuprinsă de spirala unui război civil distrugător. Lupta pentru putere şi resurse, dar mai ales o competiţie furibundă pentru supravieţuire deveniseră probabil singurele mize ale interacţiunilor dintre suniţi şi şiiţi. Era o lume anarhică dominată de legea junglei. Însă, 19 luni mai târziu, echilibrul fusese restabilit. Acum venise vremea politicienilor locali să intre în scenă pentru a negocia un nou contract social. Misiunea lui Petraeus se încheiase. Se pregătea să ia calea Washingtonului pentru a prelua Comandamentul Central al armatei SUA, de unde urma să coordoneze operaţiunile trupelor desfăşurate în Orientul Mijlociu şi Afganistan. La despărţire, trupele sale au ţinut să îi facă un cadou: statueta unui paraşutist din cel de-al doilea război mondial care tocmai aterizase în teritoriu inamic.

Era modelul războinicului la care generalul Petraeus aspirase întotdeauna. Vădit emoţionat, generalul declara: „nu am primit niciodată aşa ceva, dar înseamnă enorm pentru mine“.(1) Pentru Petraeus cadoul avea însă o încărcătură simbolică aparte: era o trimitere directă la mentorul său spiritual şi cel care avea să îi inspire întreaga carieră – generalul francez Marcel Bigeard. O legendă a paraşutiştilor francezi, un erou al războaielor din Indochina şi apoi din Algeria, Marcel Bigeard este un personaj cheie în biografia intelectuală a lui David Petraeus. Se spune că, în 1976, cu ocazia Crăciunului, David Petraeus a primit de la socrul său un dar inedit - un portret cu autograf al generalului Bigeard. Era începutul carierei sale militare.

Şi totuşi, în ce mod l-a influenţat ofiţerul francez pe cel mai de succes general american de după cel de-al doilea război mondial? Răspunsul îl aflăm din romanul scris de către Jean Lartéguy, Les Centurions, al cărui erou principal este inspirat de povestea paraşutistului Marcel Bigeard. Les Centurions oferă povestea unui grup de paraşutişti francezi conduşi de colonelul Pierre Raspéguy care ajung să deprindă tehnica războiului de contrainsurgenţă în Indochina. Deşi armata franceză este învinsă la Dien Bien Phu, Raspéguy este unul dintre puţinii care înţeleg şi de ce: în acest nou tip de conflict, imensa putere de foc a armatelor convenţionale occidentale devenise inutilă. Avem de a face cu aplicarea unei gândiri convenţionale într-o situaţie profund neconvenţională: „Este ca şi când o parte joacă bridge, iar cealaltă belotă“.(2) Treptat, Raspéguy se transformă într-o voce tot mai incomodă, pledând pentru transformarea unui organism ale cărui instincte rămăseseră anchilozate în logica celui de-al doilea război mondial. Dimpotrivă, superiorii săi privesc Indochina ca pe un accident şi cred în necesitatea ca armata franceză să revină la grandioasa sa tradiţie militară. Acestora, Raspéguy avea să le reproşeze: „Nu mai luptăm de mult acelaşi război. În zilele noastre, este un amestec din toate... politică şi sentiment, suflet, religie, inclusiv căutarea celor mai bune metode de a cultiva orez, da, aproape orice, chiar şi creşterea porcilor“.(3) Între cele două perspective se naşte o prăpastie cognitivă de netrecut. Raspéguy înţelege că populaţia civilă şi comunităţile sunt acum marele premiu şi că ideile, credinţa, reformele politice devin de o mie de ori mai importante decât gloanţele.(4)

Acest nou tip de război presupune aptitudini noi, mai multă flexibilitate şi creativitate tactică. Pentru Raspéguy, nu mai este suficient să fii o simplă maşinărie de război pentru a triumfa într-un astfel de conflict: „E nevoie de perspicacitate, de oameni vicleni, capabili să lupte în afara turmei, care au iniţiativa, de un fel de civili care pot încheia orice înţelegere, de braconieri, de misionari care predică, dar care au întotdeauna o mână pe tocul revolverului“.

Ei bine, destinul epic al colonelului Pierre Raspéguy reproduce îndeaproape parcursul profesional şi cognitiv al lui David Petraeus. Asemenea colonelului francez, Petraeus a înţeles încă din 1986 (momentul în care îşi finaliza concluziile tezei sale de doctorat) că Vietnamul nu este doar o simplă aberaţie ori „un interludiu exotic între războaiele care contează cu adevărat“, ci o schimbare de paradigmă pentru care armata americană nu este deloc pregătită. În epocă, era celebră remarca unui general: „Să fiu blestemat dacă voi permite ca armata Statelor Unite, instituţiile, doctrina şi tradiţiile sale să fie distruse doar pentru a câştiga acest război nenorocit“.(5) Cu aceeaşi atitudine se confruntase şi Raspéguy la vremea sa. Mai mult, Petraeus atrăgea atenţia asupra pericolului instituţionalizării lecţiilor greşite. Ulterior, acestea au ajuns să fie codificate în celebra „doctrină Powell“, cea care va defini cultura armatei americane până în 2006 – acea predispoziţie de a-şi folosi superioritatea tehnologică şi puterea de foc covârşitoare pentru a aplica lovituri decisive unui inamic convenţional, căutând simultan o cale de ieşire. Era fundamentată pe ideea că America nu va mai lupta niciodată într-un nou Vietnam şi că va evita situaţiile în care „cei care comandă prânzul nu se mai află acolo când chelnerul aduce nota de plată“.(6) Treptat, Petraeus, această versiune anglo-saxonă a colonelului Pierre Raspéguy, cu un doctorat la Princeton, şi un militar care până în 2003 fusese lipsit de o experienţă directă pe câmpul de luptă, avea să devină „motorul schimbării“ intelectuale a armatei americane. Celebra sa „the surge“, care a redefinit dinamica conflictului irakian, nu a fost o simplă suplimentare statistică, o realitate exclusiv matematică, ci a marcat o adevărată schimbare culturală. Asemeni lui Raspéguy, Petraeus a devenit el însuşi un „centurion“, un „insurgent“ cu o misiune aparent imposibilă: formatarea instinctelor şi a spiritului armatei americane. Iar efectele doctrinei sale de contrainsurgenţă au fost seismice: „Cu 5 ani în urmă, armata era un anumit tip de organizaţie, cu o anumită mentalitate. Astăzi este o organizaţie diferită, cu o mentalitate complet diferită“,(7) remarca, în urmă cu câteva luni, un editorial al NYT.

Petraeus nu trebuie confundat cu un magician, cu un scamator, ci trebuie văzut ca un general manager de mare succes. Nu este un războinic, în sens clasic, ci un diplomat abil şi creativ care a învăţat să se adapteze perfect oricărei situaţii. Se simte la fel de confortabil alături de Obama sau în Congres în ciocnirile cu senatorul McCain, jucând fotbal cu copiii irakieni pe străzile Bagdadului sau bând nenumărate ceşti de ceai împreună cu liderii locali din Mosul. Sunt exact tipul de atitudini şi aptitudini pe care a încercat să le transmită organizaţiei sale.

Pe fond, secretul succesului pentru generalul Petraeus înseamnă o reţetă în trei paşi: „Să înţelegi corect ideile de bază (the big ideas), să le comunici la nivelul întregii organizaţii şi apoi să le execuţi în mod corespunzător“.(8) Astăzi, încearcă să aplice aceeaşi reţetă managerială în Afganistan. Oare va reuşi?

=========================================

Note:

1. Scena este relatată în epilogul cărţii scrise de David Cloudd and Greg Jaffe, „The Fourth Star: Four Generals and the epic struggle for the future of the United States Army”, Crown Publishers, 2009.
2. Apud John R. Galvin, Uncomfortable  wars: Toward a New paradigm”, Parameters, vol. XVI, No. 4, 1986, p. 6.
3. Apud David Cloudd and Greg Jaffe, „The Fourth Star: Four Generals and the epic struggle for the future of the United States Army”, capitolul 11.
4. Apud Colonel Peter R. Mansoor, Classics Revisited, Military Review, November-December 2006, p. 102.
5. Apud Robert M. Cassidy, Prophets or Praetorians? The Utopian Paradox and the Powell Corollary, Parameters, Autumn 2003, p. 136.
6. Apud David H. Petraeus, Lessons of History and lessons of Vietnam, Parameters, vol. XVI, No. 3, p.45.
7. David Brooks, Leading with two minds, The New Yort Times, May 6th.
8. Remarks by General David H. Petraeus, “The Surge of Ideas: COINdinistas and Change in the US Army in 2006”, American Enterprise Institute, May 6th, 2010.