22 PLUS, 299: NICOLAE MANOLESCU - Întruchiparea spiritului critic

Reabilitarea tezei autonomiei esteticului, după aproape două decenii de proletcultism şi realism socialist, a fost, în mod hotărâtor, rezultatul eforturilor echipei de critici de la România literară în frunte cu Nicolae Manolescu. Vreme de peste două decenii, el a publicat în această revistă, număr de număr, cronica literară. Pe măsura trecerii anilor, cronica lui s-a transformat dintr-o simplă rubrică într-o adevărată instituţie. Recuperarea generaţiei pierdute (mai ales a membrilor Cercului literar de la Sibiu) şi promovarea noilor generaţii de scriitori, începând cu anii 60, sunt indisolubil legate de travaliul săptămânal al neobositului şi mereu proaspătului critic. Judecăţile sale au fost adevărate certificate de intrare în literatura română şi de ierarhizare a locurilor ocupate în cadrul acesteia. Oarecum paradoxal, pe măsură ce teza autonomiei esteticului era reacreditată şi se reînnoda firul tradiţiei maioresciene (nu este deloc întâmplător că Nicolae Manolescu a abordat în studiul său doctoral tocmai Contradicţia lui Maiorescu), literatura româ­nă devenise spaţiul de refugiu al multor teme neestetice, dar care nu puteau fi discutate pe tărâ­mul lor obişnuit din cauza incompatibilităţii cu ideologia marxistă. Accesul la adevăr în chestiuni de politică, istorie sau sociologie mai era posibil, chiar dacă în mod limitat, doar în spaţiul literar. Nu puţini scriitori şi-au datorat succesul în acea perioadă nu atât performanţelor estetice, cât problemelor pe care le introduceau, indirect, în dezbaterea publică prin cărţile lor.

După avântul iniţial din anii 60, apărătorii tezei autonomiei esteticului au fost obligaţi la un recul de lungă durată, începând cu anul 1971 şi până la căderea comunismului, în 1989, ca efect al aşa-numitelor Teze din iulie de la Mangalia, prin care Ceauşescu şi cenzorii săi ideologici au pus punct procesului de liberalizare a comunismului. Cu toate acestea, în mod aproape schizofrenic, România literară şi-a păstrat programul iniţial de afirmare a valorilor estetice în literatură, deşi compromisul cu discursul oficial ocupa, treptat-treptat, tot mai multe dintre paginile revistei. Întotdeauna însă, cronica literară a lui Nicolae Manolescu a rămas ca un bastion al literaturii adevărate, adică libere, în faţa agresiunii ideologice a regimului ceauşist.

M-a captivat întotdeauna, atât în cronici, cât şi în numeroasele cărţi publicate înainte de 1989, stilul lui Nicolae Manolescu. Niciodată didactic, deloc preţios, fără afectare, neminat de obositoare labirinturi sintactice, întotdeauna colocvial şi deschis, destins şi lejer, ceea ce a creat unora, în mod nejustificat, impresia de frivolitate, stilul său poate fi recunoscut în fiecare frază pe care a scris-o, inclusiv în comentariile politice sau în cronicile sportive publicate după 1989. La un asemenea stil nu putea ajunge decât cel care a făcut din lectură o meserie, iar din critică un gen literar. Farmecul acestui stil este chiar farmecul spiritului critic. Este secretul care face din Istoria critică a literaturii române – opera care a încununat o jumătate de secol de lectură şi de reflecţie – nu un monument academic plicticos şi rigid, ci un roman de idei pasionant şi seducător. Dacă, aşa cum s-a spus, cea mai fidelă imagine a unui popor este istoria literaturii pe care a creat-o, atunci şi Istoria lui Nicolae Manolescu este, alături de cealaltă Istorie, a lui George Călinescu, cea mai fidelă imagine a poporului român. Or, numai spiritul critic este instrumentul care dă măsura exactă a acestei fidelităţi. Iată de ce, după Maiorescu, Lovinescu şi Călinescu, Nicolae Manolescu este, ca şi aceştia, întruchiparea spiritului critic în cultura română.

Orice cultură ajunge la normalitate prin încetăţenirea spiritului critic. Nu este vorba doar de literatură, ci de orice domeniu al culturii. Dar care este norma pe temeiul căreia se construieşte normalitatea? Este semnificativ faptul că Nicolae Manolescu evocă în interviul acordat lui Cristian Păştrăşconiu tocmai polemica avută cu Octavian Paler la începutul anilor 1990, imediat după căderea comunismului, pe tema normalităţii. În timp ce Manolescu spera iniţial într-o revenire instantanee la normalitate, Paler se întreba despre ce normalitate e vorba. În fond, ceea ce a apărat cu obstinaţie Nicolae Manolescu înainte de 1989 a fost libertatea actului de creaţie. Normalitatea literaturii nu este posibilă în absenţa acestei libertăţi. Norma pe care se clădeşte normalitatea unei societăţi şi a culturii ei este aceeaşi libertate. Dar, chiar dacă, într-un fel sau altul, normalitatea unui domeniu cultural poate supravieţui în timp fără normalitate politică, mai devreme sau mai târziu ea va fi pusă în cauză, va fi restrânsă şi, în final, înlăturată. Iată de ce drumul către normalitatea oricărei societăţi, a oricărei culturi este, înainte de toate, drumul către normalitatea politică, respectiv către întemeierea arhitecturii raporturilor de putere din cadrul comunităţii pe ideea de libertate.

Autonomia esteticului şi autonomia oricărei forme de expresie culturală nu sunt posibile în absenţa libertăţii. Dincolo de ceea ce conferă autonomia fiecărui domeniu cultural, există temeiul comun al libertăţii. Astfel se explică implicarea criticului în politica militantă de pe o poziţie de dreapta. Ca şi Maiorescu, care a înţeles la timpul său că România avea nevoie de un sistem politic construit pe un asemenea fundament, Manolescu a trebuit să înţeleagă, la puţin timp de la căderea comunismului, că România nu putea redeveni normală dacă sistemul său politic nu îşi regăsea fundamentul libertăţii. Chiar dacă a abandonat politica militantă, el nu a uitat acest adevăr. Distincţia dintre politic şi politică pe care o face în acelaşi interviu nu spune altceva decât că normalitatea politicii depinde de politic, că normalitatea acţiunii politice concrete depinde de cultura politică a libertăţii. Iar spiritul critic este, şi în această cultură, ca şi în cultura literară, instrumentul de exersare şi de exercitare a libertăţii. Altfel spus, avem atâta normalitate câtă libertate avem şi avem atâta libertate cât spirit critic avem.