Despre înlocuitorii de suflete

Subtitlul PLASTICID al Festivalului Dramaturgiei Româneşti de la Timişoara ar vrea să sugereze referinţa tematică la un univers de surogate care au invadat viaţa făcând-o artificială. Agresivitatea cu care e impusă reţeta şi înlocuitorul.

Teatrul Naţional din Timişoara şi-a asumat cu curaj şi stoicism răspunderea susţinerii şi promovării piesei de teatru româneşti, după cum declara ambiţioasa directoare Ada Lupu Hausvater şi după cum se şi vede de altfel de ceva vreme. La această a XV-a ediţie, prin secţiunea Focus creată de selecţionerul Mihaela Mihailov, a fost vizat textul de teatru recent, ca acuitate problematică şi scriitură dramatică, ceea ce i-a mărit gradul de risc. Având alături Concursul naţional de dramaturgie al Ministerului Culturii, cândva numit „Camil Petrescu“, Festivalul deţine, s-ar putea spune, toate pârghiile pentru a putea face din programul său unul de respiraţie naţională, ceea ce înseamnă cuprindere şi reprezentativitate. Nu ştiu dacă aşa stau lucrurile acum. Deocamdată, el pare mai degrabă dedicat experimentului inform şi discutabil, cu tendinţe exclusiviste la adresa dramaturgiei în sensul clasic al teoriei literare, termen contestat de altfel în virtutea unei viziuni postmoderne, destructurante, bazată pe un joc aleator de module. (Secţiunea Clasic n-a fost ilustrată, din păcate.) Dacă e, pe de altă parte, să atribuim actualităţii sensul de realitate imediată şi epidermică, cum se petrec lucrurile aici, nu vom înţelege şi aprecia niciodată piesele de teatru care vorbesc despre o actualitate permanentă (termen lansat de Radu Macrinici). Unele dintre aceste probleme s-au enunţat şi la dezbaterile din cadrul Festivalului de Dramaturgie de la Timişoara care a invitat spectacole din Arad, Piatra Neamţ, Tg. Mureş, Bucureşti (Odeon, Act) alături de cele locale. În total, vreo 19 reprezentaţii, incluzând aici şi invitatul străin, compania de dans Pal Frenak de la Budapesta, cu un spectacol remarcabil.

Subtitlul PLASTICID al FDT ar vrea să sugereze referinţa tematică la un univers de surogate care au invadat viaţa făcând-o artificială. Agresivitatea cu care e impusă reţeta şi înlocuitorul. Mihaela Mihailov a pledat hotărât, explicându-şi piesa Cum traversează Barby criza mondială, pentru această temă, pentru filosofia lui „cum să“ care ne alterează dramatic existenţa, în fibrele ei cele mai intime.

Împotriva advertisingului şi a consumismului se pronunţă şi spectacolul Supermarket, realizat de Teo Herghelegiu (text şi regie) la Clubul Scena din Bucureşti. Pe calea divertismentului, de astă dată (e vorba de un muzical), cu surplus de energie şi coregrafie, fiind tocmai de aceea mult mai eficient. (Cu aceleaşi intenţii tematice, textul lui Ştefan Caraman Dansez pentru nimeni - o eroare fatală.)

Dintr-o altă zonă a realităţii vin textele Gianianei Cărbunariu. Autor-regizor, prezent în acest festival cu două producţii, Stop the Tempo, spectacol al Companiei Yorik, şi 20/20, tot de la Tg. Mureş, G. Cărbunariu merita poate un moment al ei, fiind, cum se ştie, cel mai reprezentativ autor al teatrului nou tânăr de la noi, cu vizibilitate în afara graniţelor. Ea ştie să problematizeze, să dea greutate cu curaj şi maturitate unor subiecte grave cu conotaţii politice, precum în acest al doilea text inspirat de conflictele interetnice de la Tg. Mureş de acum aproape 20 de ani. În plus, autoarea-regizoare manifestă mult mai multă grijă pentru exprimarea artistică în spectacol, având deja o stilistică proprie.

Despre România mizerabilisimă – subiect care se vinde bine la export - ne vorbesc şi Bogdan Georgescu şi David Schwartz, ca autori ai spectacolului România, te pup, realizat la TN Iaşi.

O specie nouă a teatrului actual, teatrul comunitar, a fost ilustrată de spectacolul Cinci minute miraculoase la Piatra Neamţ, al cuplului Peca Ştefan-Ana Mărgineanu. O pagină, în fine, mai umană, cu ironii delicate şi exprimare coerentă despre un loc pe care cei doi autori l-au avut sub observaţie în vederea acestei producţii.

În acest peisaj accidentat, actorul-autor Cornel Mimi Brănescu face figură singulară, preocupat fiind mai mult de personaj şi relaţii. Cele două spectacole aduse la Timişoara, Acasă la tata şi Dumnezeu de a doua zi, de la Teatrul Act, ilustrează convingător acest lucru. Printre sarcinile asumate de festival este şi aceea de a reprezenta piesele premiate la concurs. Au fost astfel incluse pe afiş chiar pe uşa de serviciu două texte „ridicate“ pe scenă după prelucrări succesive cerute de regizor şi spectacol (cele două variante ne-au stat la dispoziţie, de altfel, în volum), Bye-Bye America, de Carmen Dominde, premiată anul trecut, regia Cristian Ban, Viaţă lights, moarte fără filtru, de Andrei Ursu, montat de Felix Crainicu, care încă de la lectură şochează prin violenţa de limbaj şi de situaţie. De altfel, discuţiile pe această temă sunt în continuare de actualitate, ca şi acelea despre precaritatea culturală a unor demersuri.

Rătăcit prin acest festival al realităţilor noastre murdare, spectacolul Remember al minunatului coregraf Răzvan Mazilu, secondat cu profesionalism de actorul Ion Rizea, ne-a amintit că teatrul mai înseamnă şi frumos, şi extaz, şi chiar estetism şi artă „decadentă“, funcţionând aici ca un balsam. Lux, calm şi voluptate spunea Baudelaire, iar Mateiu Caragiale, care inspiră acest spectacol, îl imită, întorcându-se din bolgiile crailor de Curte Veche la splendorile şi tainele muzeului imaginar al artei.