Separarea statului de învăţământ

Elemente comune între un libertarian şi un liberal modern

O discuţie fructuoasă cu un liberal modern precum Liviu Andreescu este înlesnită de mai multe lucruri. Până la un punct, amândoi folosim aceleaşi instrumente teoretice pentru a explica eşecurile statului. Amândoi ştim de ce atunci când nu plătesc, beneficiarii de educaţie sunt relativ nepăsători faţă de calitatea serviciului primit. Ştim de ce furnizorii de educaţie, atunci când veniturile lor sunt fixate conform unor criterii birocratice, nu corelate cu cererea de piaţă pentru serviciul lor particular, sunt relativ nepăsători faţă de calitatea muncii pe care o depun. Ştim de ce  administratorii fondurilor publice de învăţământ impun criterii birocratice ale calităţii care le oferă lor înşile pârghii de control. Apoi, amândoi ne dorim ca beneficiarii de educaţie să aibă opţiunea “reală”, nu doar legală, a unei educaţii bune. Mai mult, avem o înţelegere comună a rolului pieţei în definirea educaţiei “bune”. De exemplu amândoi înţelegem semnificaţia faptului că şcolile americane, şi publice şi private, preferă certificările companiilor private Toefl şi GRE, care sunt standarde de evaluare selectate de piaţa liberă. Recruţii români ai şcolilor doctorale americane serioase văd că acolo nu interesează pe nimeni “mediile” examenelor date la şcoala din România, nici numărul anilor de studiu al englezei şi matematicii. Sistemul public de educare şi evaluare este necredibil.

Liviu Andreescu: Obiecţia enclavizării

Cât de departe ne duce acest fond comun, rămâne de văzut. Liviu Andreescu formulează mai multe îngrijorări privind rezultatul concret al privatizării educaţiei, prea multe pentru a le discuta acum pe toate, dar acordă o semnificaţie importantă riscului enclavizării. Ce s-ar întâmpla dacă toate reglementările şi subvenţiile ar fi eliminate? Nu cumva, întreabă el, ne-am confrunta cu situaţia în care copiii urmează doar standardele părinţilor în loc să urmeze şi standardele statului? Ar fi această situaţie mai bună? Cât de informaţi sunt părinţii? De altfel, ştim că părinţii inevitabil îşi exercită autoritatea asupra evoluţiei copiilor. Iar împărţirea autorităţii asupra copiilor între părinţi şi stat slujeşte unei evoluţii autonome a copiilor tocmai prin asigurarea prezenţei unei alternative reale. Într-un anumit grad, statul slujeşte libertăţii intelectuale reale tocmai prin garantarea uneo contraponderi sau a unui element critic aplicat educaţiei părinteşti. ”Liberalizarea” totală însă, ar întări tocmai autoritatea părinţilor, care acum ar găsi susţinere şi în comunitatea locală, ea însăşi eliberată de oprelişti. Liberalizarea completă ar putea produce un sector ”divers, efervescent şi plural privit ca ansamblu, dar în realitate o sumă de fiefuri, de autocraţii locale, şi de indivizi monocolori”. Pe de altă parte părinţii care ar dori o alternativă pentru copiii lor s-ar confrunta cu realitatea costurilor. O alternativă acceptabilă ar fi prea scumpă, prea departe, sau greu accesibilă în practică.

Răspuns: cererea pentru gândire critică

Obiecţia este serioasă. Ştiu părinţii mai bine decât comisiile naţionale de experţi ce standarde de educaţie ar fi mai potrivite pentru copiii lor? Nu. De altfel cei mai mulţi nici nu pretind că ar şti.

Dar când evaluăm o propunere instituţională precum liberalizarea pieţei, evaluăm nu condiţia iniţială, ci rezultatul probabil al procesului de piaţă aplicat condiţiei iniţiale. În decursul procesului, apar noi furnizori privaţi cărora părinţii le pot delega sarcina de a judeca standarde educaţionale potrivite pentru copii. De multe ori părinţii devin conştienţi că alţii au o competenţă tehnică superioară într-un aspect al vieţii copilului lor, şi atunci ei preferă să apeleze la aceştia.

Le-ar delega oare numai acelor organizaţii cu aceleaşi vederi sau ideologii ca ale lor înşile? Unii da. Membrii anumitor congregaţii religioase ar putea refuza copiilor o instrucţie critică a propriilor lor vederi. În general însă, dacă privim realitatea, părinţii au obiceiul de a dori de la copiii lor mai mult decât să-i vadă profesând propriile lor opinii şi filosofii de viaţă. Vor să îi ştie fericiţi, încearcă să le ofere un curs de viaţă care îi pune pe ei înşişi la adăpost de eventuale reproşuri, şi în general ar dori ca urmaşii lor să fie admiraţi şi consideraţi împliniţi nu doar de ei şi cei ca ei înşişi, ci de cât mai multe grupuri.

Liviu Andreescu este de acord că liberalizarea generalizată produce în general diversitate. Şi este adevărat că într-o lume care creşte în diversitate, părinţii devin mai puţin capabili să prevadă şi să judece direct valoarea diferitelor opţiuni particulare de viaţă ale generaţiilor noi. Dar pentru că în acelaşi timp devin conştienţi de propria limitare, părinţii recunosc valoarea adaptabilităţii cu care ar vrea să fie înzestraţi copiii lor. Ei încep să înţeleagă că pentru dobândirea acestei calităţi misterioase, este necesară cultivarea în educaţia copilului a unui anume spirit critic şi a capacităţii lui de a judeca singur cât mai multe tipuri de situaţii. Din acest motiv cred că în condiţiile privatizării educaţiei, părinţii vor fi mai atenţi la dezvoltarea autonomiei copilului decât ar fi vreodată statul. Şi în acelaşi timp, mai oneşti decât statul în privinţa propriei limitări. În această lumină trebuie să prefigurăm selecţia operată de părinţi într-o piaţă liberă a educaţiei şi a rating-ului  furnizorilor de educaţie.

Alt răspuns: lupta pentru clientul median

Liviu Andreescu este îngrijorat în special de eventuale alegeri ale părinţilor care ar îngusta câmpul ideologic şi religios al copiilor, şi astfel, autonomia lor reală.  Dar cererea pentru gândirea critică o include şi pe cea de expunere autentică la ideile celorlalţi, prin contrast cu mimarea unor dispute intelectuale şi reproducerea unor propoziţii. Cu timpul vor fi selectate de piaţă acele şcoli capabile să ofere un joc intelectual autentic. Expunerea reală la jocul intelectual cu alte şcoli de gândire  ameninţă deprinderile dogmatice. Iar deschiderea cognitivă lucrează pentru destrămarea fiefurilor locale şi împotriva încastrării culturale. Universităţile din Statelor Unite sunt cel mai bun exemplu disponibil, dar chiar şi ele ilustrează imperfect situaţia de concurenţă intelectuală autentică. Aceasta întrucât acolo, un profesor are oricând la îndemână posibilitatea titularizării într-o Universitate de stat la adăpostul căreia va întreţine idei altfel debile.

Este desigur posibil ca anumiţi furnizori să găsească în avantajul lor să servească doar comunităţi exclusiviste. Se poate întâmpla ca un grup să plătească suficient de mult o şcoală încât să îndepărteze tentaţia administratorilor ei de a admite clienţi care nu îndeplinesc anumite criterii de religie sau rasă. Dar dacă privim realitatea globalizării, recunoaştem în primul rând lupta pentru clientul median. Mă refer la lupta pentru beneficiarul obişnuit, pentru profilul care descrie cel mai mare număr de potenţiali clienţi. Această luptă, dusă de multe ori în termenii corporaţiilor, va face ca serviciul cel mai ieftin sau mai accesibil, să fie cel capabil de pliere pe un număr cât mai mare de beneficiari, şi deci acceptabil pentru cît mai mulţi. Presiunea va fi aşadar de curăţare a pachetului obişnuit, uniform, sau standard, de orice elemente sensibile, de nişă sau îngust-fundamentaliste. Serviciul cel mai accesibil va fi un serviciu neutru. Mai departe, va fi în interesul marilor furnizori să penetreze noi segmente de piaţă prin publicitate şi oferte promoţionale. Pariul sigur este că preţul unui pachet obişnuit de educaţie va fi mai mic decât pachetul costurilor monetarizabile per contributor în sistemul public de astăzi. Succesul de azi al meditaţiilor, aflate acum sub constrângerea de a lucra cu un număr mic de elevi pe sesiune de lucru, spune ceva despre preţul educaţiei într-o piaţă eliberată de constrângeri. Dar accesibilitatea pachetului obişnuit de educaţie este tocmai o presiune spre uniformizare. Iată cum forţa pieţei este de natură să spargă enclavele.

Cele două motive formulate, cererea de gândire critică şi presiunea ofertanţilor de a servi profilul median, arată limitele obiecţiei enclavizării într-o piaţă liberă. Dar chiar dacă obiecţia nu este anulată, ci numai slăbită, cred că neajunsurile create sunt cu mult mai mici decât beneficiile. Pentru cei mai mulţi, cel mai important este dacă  nivelul mediu al educaţiei ar fi superior celui realizat de sistemul public actual dar la un preţ mai mic.

În schimb astăzi obiecţia  se aplică cu toată forţa ei, nu înăuntrul statelor, ci la nivelul statelor. Astăzi statele sunt acele autocraţii teritoriale care produc indivizi monocolori tocmai pentru că îngrădesc prin lege accesul competitorilor. Cu ajutorul legii, statele se protejează pe ele însele şi clientela lor de presiunea din partea concurenţilor, fie ei companii, organizaţii, comunităţi. În timp ce pe o piaţă privată toate acestea ar funcţiona ca o contrapondere critică unele la adresa altora, atât în privinţa îngustimii intelectuale şi ideologice cât şi în privinţa preţului, acum toate sunt anulate de stat pentru a se proteja el însuşi de contraponderi.

Bonurile pentru educaţie

Dar putem ajunge la propuneri concrete de reforma ce pot fi suţinute şi de liberalii moderni si de libertarieni şi dacă obiecţia are o oarecare greutate. Care este domeniul de aplicaţie al obiecţiei enclavizării? Ce măsuri atacă obiecţia şi ce măsuri lasă neatinse? Obiecţia atacă atât ideea de privatizare completă a sectorului cât şi ideea de homeschooling. Totuşi, atâta vreme cât statul licenţiază atent furnizorii de educaţie, obiecţia lasă neatinsă propunerea bonurilor pentru educaţie a “voucherizarii”.

Interesant, pentru că voucherizarea întregului sistem de educaţie este o idee mai spectaculoasă decât permisiunea legală a homeschoolingului. La ce se referă voucherizarea? Sistemul voucherelor păstrează şi ideea standardelor de stat şi păstrează şi ideea egalităţii de şanse întrucât statul distribuie părinţilor vouchere (nişte „bonuri de masă”, dar pentru educaţie) într-un mod echitabil. Ceea ce se schimbă este doar faptul că furnizorii privaţi pot înlocui şcolile administrate de stat dacă suficient de mulţi părinţi preferă să cumpere cu ajutorul bonurilor de la furnizori privaţi. Este probabil că aceştia vor lucra mai eficient decât şcolile publice. Nu pot să-mi ascund bucuria că noua lege a educaţiei creează posibilitatea bonurilor pentru educaţie şi la nivel universitar şi la nivel preuniversitar. Elimină intermedierea administrativă a statului. Liberalii moderni şi libertarienii găsesc aici un teren comun şi dacă suntem atenţi am putea avea toţi de câştigat.

Dar trebuie să fim atenţi la ce presupune controlul statului asupra standardelor. Pentru că la adăpostul ideii bonurilor de educaţie se ascunde creşterea birocraţiei. În primă instanţă vom asista la scandaluri, contestaţii şi obiecţii cu privire la calitatea, probitatea, adecvarea multora dintre furnizorii privaţi de educaţie care, nu?, fac profit de pe urma banilor din taxe, de la şcoli religioase până la şcoli ce nu prezintă la timp diferite tipuri de certificate. Obiecţii de altfel rezonabile pot creşte birocraţia de stat responsabilă cu aplicarea standardelor. Plasa birocratică va îngrădi posibilitatea inovării de către furnizorii privaţi. În ce grad o va limita, ne-o spune acum situaţia universităţilor private din România, care sunt constrânse de aceleaşi oprelişti precum competitoarele lor publice, dar fără a se bucura de subvenţii, şi fără a se bucura de acei studenţi capabili să fie admişi într-o Universitate de stat fără să plătească. Avantajul libertăţii de întreprindere, inovaţia, va fi redus. În plus, s-ar putea ca bugetul de stat alocat sectorului educaţiei, însumând valoarea totală a bonurilor şi costul organismelor de stat care vor licenţia, stabili şi aplica standarde de calitate, să crească. Se poate şi ca, la adăpostul ideii lăudabile a libertăţii de alegere, să se adauge peste vechiul sistem nereformat noi poveri fiscale. De exemplu măsura prin care fiecare nou-născut primeşte de la stat 500 de euro într-un cont educaţional nu va reuşi, luată izolat, decât să crească maşinăria statului.

Sistemul creditelor fiscale, superior sistemului simplu al bonurilor pentru educaţie

Atâta vreme cât sistemul de vouchere nu este cuplat cu o piaţă liberă de rating a şcolilor, în care fundaţii private să preia de la stat rolul de licentiator, statul va reuşi să pervertească şi ideea de furnizor privat şi ideea de alegere liberă. Există însă o alternativă superioară de reformare a educaţiei.  Sistemul creditelor fiscale, deja funcţional în Florida şi Pennsylvania şi într-o anumită măsură deja adus în discuţie în România, cuplează piaţa de educaţie cu piaţa de evaluare. Orice persoană fizică sau juridică va avea posibilitatea de a dona bani către o Fundaţie privată la alegere, care acordă burse de studiu studenţilor în funcţie de merit. Ea va primi în schimb un credit fiscal („a tax credit”), adică recunoaşterea unei plăţi corespunzătoare a impozitului către stat. Liberalizarea educaţiei nu va funcţiona în afara liberalizării standardelor de evaluare şi a liberei circulaţii a informaţiei, care selectează la rândul ei modalităţi de informare şi corectare a dezinformării. În general, dacă pieţele conexe sunt restricţionate nu ne putem aştepta ca liberalizarea unei pieţe să producă rezultate spectaculoase. În general, pieţele se susţin reciproc. Pieţele creează un cadru de funcţionare pentru alte pieţe, în timp ce statul, prin reglementări care restrâng libertatea activităţilor specifice, este cel care atrofiază sau slăbeşte acest cadru.

Practic, ideea creditelor fiscale continuă măsura 2%, de redirecţionare a unei părţi din impozitul pe venit unei organizaţii civice la alegerea contribuabilului. Însă abia când această idee ar căpăta o mult mai mare anvergură ea ar putea ilustra forţa pieţei. Acestea nu sunt idei noi nici în România. Ținta iniţială a cel puţin unuia dintre membrii echipei care au implementat măsura 2% era o extindere a creditelor fiscale la toate sectoarele de servicii publice până la 40 la sută. De atunci aceste idei au căpătat o recunoaştere şi au fost supuse anumitor clarificări în cluburi de discuţii.

Opţiunea reală de a mânca mere

Eu nu văd motive principiale, ci poate doar circumstanţiale, pentru care un liberal modern precum Liviu Andreescu să obiecteze în faţa unor asemenea propuneri. Şi eu prefer fiu prizonier de jure şi de facto în ceva acceptabil decât să fiu liber de jure, dar de facto prizonier în ceva inacceptabil. Amândoi dorim să avem cât mai multe opţiuni reale. Şi amândoi ştim că, deşi în general liberalizarea de jure face mai accesibile opţiunile bune, uneori statul poate face anumite opţiuni bune mai accesibile decât le-ar face piaţa. Evaluăm însă diferit costurile amestecului statului în piaţă. Aceste costuri sunt mult mai mari decât se crede.

Argumentele prin analogie sunt uneori cele mai ilustrative: să luăm exemplul liberalizării pieţei merelor şi cel al liberalizării pieţei muzicii.

Astăzi piaţa merelor este relativ liberalizată. Au elevii opţiunea reală de a mânca mere? Da. Totuşi este mai uşor din punctul de vedere al elevilor să primească în ultima pauză un măr decât să-l cumpere în drum spre şcoală de undeva. Mulţi cred că acest lucru este rezonabil; astăzi mecanismul de stat, nu al pieţei, furnizează copiilor cornuri, lapte şi mere în ultima pauză.

Sigur că este bine ca elevii să mănânce un măr pe zi. Este bine să mănânce şi spanac. Conţine fier. Multe sunt bune. Problema este că preţul pe care părinţii în plătesc în mod ascuns mecanismului de stat pentru un serviciu este prea mare. Dar cetăţenii îl plătesc plătesc pentru că este opac. Tocmai din acest motiv profesioniştii fondurilor publice îşi pot continua liniştiţi programele.

Şi nu atât costul real este problema, cât calitatea. Aici întâmpinăm o dificultate. Problema calităţii este camuflată în analogia dintre educaţie şi mere. Sunt merele furnizate de stat mai proaste decât cele furnizate de piaţă? Nu. De ce ar fi educaţia? Două sunt motivele pentru care astăzi statul poate oferi mere frumoase. Unul este că are la dispoziţie o piaţă funcţională a fructelor de unde să le preia. Îşi mai aminteşte cineva cum arăta oferta de fructe în plin socialism? Un pic mai rău. Şi totuşi, merele nu erau cu mult mai proaste.

De ce? Aici stă  al doilea motiv:

Standardul calităţii mărului este deja dat sau impus de natură. Compoziţia ”bună pentru noi” a mărului, a fost determinată de un proces natural îndelungat. Nu avem decât să mulţumim evoluţiei naturale care în mod sistematic permite proliferarea merelor bune pentru oameni şi proliferarea oamenilor care se pot hrăni cu mere. Prin contrast, produsele educaţionale nu sunt date de natură; ele sunt atât fabricate, cât şi evaluate de minţile oamenilor. În acest sector numai libera concurenţă poate juca rolul procedurii de descoperire a calităţii şi a modalităţilor de producţie ieftine. Noile standarde care funcţionează drept ghid în evaluarea furnizorilor sunt produse şi ajustate permanent de agenţiile de rating, ele însele aflate sub presiunea competiţiei în condiţii de liberă circulaţie a informaţiei. Or, restricţiile statului aplicate pieţei împiedică tocmai acest proces de descoperire şi selecţie. Îşi mai aminteşte cineva cum arăta oferta de muzică românească în plin socialism? Aici se văd adevăratele costuri ale furnizării serviciilor prin mecanisme de stat şi nu de piaţă.

Concluzie

Noua lege a educaţiei, propunerea populară de permisiune a homeschoolingului şi cea de cuplare a contului educaţional pentru nou-născuţi cu creditele fiscale corespunzătoare conţin elemente lăudabile. Există mulţi oameni, printre care şi cel care mi-a dat ocazia acestor însemnări, cu care împărtăşesc multe lucruri ce merită valorificate. Însă în opinia mea sectorul de învăţământ trebuie complet privatizat. Un drum controlabil până acolo este extinderea sistemului creditelor fiscale. Discuţiile despre schimbarea conţinutului manualelor au fost treptat înlocuite cu discuţii despre dispariţia ideii de manual. Treptat va trebui să dispară şi ideea că profesorii trebuie să fie funcţionari la stat, şi împreună cu ea şi ideea de inspectori funcţionari la stat. În cele din urmă însăşi ideea de minister al educaţiei aşa cum o înţelegem astăzi, va trebui să dispară. Rolul legii educaţiei nu poate fi de exemplu să impună ca “structura anului universitar să aibă două semestre”, şi ca „semestrul să aibă 14 săptămâni de activităţi didactice urmate de minim 3 săptămâni de examene”. Cadrul specific de funcţionare a sectorului de învăţământ trebuie redefinit permanent de o piaţă liberă de evaluare, nu alcătuit din reglementări de natură să restrângă libertatea activităţilor specifice sectorului. Rolul legii trebuie să fie numai de a pedepsi pe cei care îngrădesc intrarea, ieşirea şi inovaţia în piaţă.

* Centrul de Analiză şi Dezvoltare Instituţională