Când grenada devine o parte din trup

Sau ce se află în spatele atentatelor kamikaze de la Moscova.

La 29 martie, metroul din Moscova a fost zguduit de două atentate sinucigaşe, care au omorât 39 de persoane şi au rănit alte 95. Prima explozie s-a produs în staţia Lubianka (o ţintă simbolică, situată în apropierea sediului temutului Serviciu Federal de Securitate, succesorul KGB), în jurul orei 8 dimineaţa, în timp ce a doua deflagraţie s-a produs 40 de minute mai târziu, la staţia Kulturi Park. Autorii au fost femei kamikaze, ambele din Daghestan: primul a fost comis de Mariam Magomedov, o tânără profesoară de informatică în vârstă de 28 de ani, iar al doilea de Dzhennet Abdurakhmanova, de numai 17 ani, văduva unui militant rebel, ucis anul trecut.

Atentatele, revendicate printr-un mesaj video de către Doku Umarov, un lider al gherilei cecene, au readus în atenţia opiniei publice tradiţia „văduvelor negre“, care au însângerat Moscova începând din iunie 2000. Şi totuşi, cele mai recente atacuri kamikaze nu reprezintă decât vârful aisbergului unui conflict care continuă mocnit de câţiva ani şi care, astăzi, pare să fi inflamat tot Caucazul de Nord. Totodată, identitatea celor două teroriste ne arată o dimensiune complet nouă a unui conflict vechi: rezistenţa cecenă încetează să mai fie o gherilă exclusiv naţională, transformându-se într-o insurgenţă regională. Dar cum
s-au întâmplat toate acestea?

Rebranduirea gherilei cecene

Primul instinct al insurgentului este acela de a-şi studia atent inamicul şi de a se adapta, speculându-i slăbiciunile. Liderul gherilei cecene, Doku Umarov, confirmă din plin această tendinţă. El a înţeles că funcţionează într-un mediu în care doar cei conectaţi vor putea supravieţui. Într-o lume a reţelelor, războiul a devenit el însuşi interconectat, totul reducându-se la cine este conectat cu cine şi în ce scop. Campaniile armatei ruse din cele două războaie care au devastat Cecenia în ultimii 20 de ani au decimat efectiv bazinul de recrutare al mişcării de rezistenţă, conduse iniţial de Djokhar Dudaev, apoi de Aslan Mashadov.

Eliminarea lui Mashadov, în martie 2005, apoi a succesorului său Abdul-Khalim Sadulayev şi moartea accidentală a lui Shamil Basaev arată impasul în care ajunsese gherila cecenă spre sfârşitul anului 2006: o criză a leadership-ului şi o organizaţie cu resurse tot mai precare. Treptat, criza de resurse umane l-a forţat pe Umarov să caute recruţi în afara Ceceniei, în Inguşetia şi Daghestan. Dar, pentru asta, avea nevoie de o nouă dimensiune ideologică suficient de convingătoare pentru mobilizarea unui public-ţintă regional. Discursul secesionist al anilor ’90, destinat exclusiv consumului unei audienţe naţionale şi asamblat în jurul dezideratului independenţei Ceceniei, îşi epuizase de mult fascinaţia şi forţa de mobilizare. Era timpul pentru o viziune nouă, care să electrizeze imaginarul comunităţilor musulmane din Nordul Caucazului.

Este momentul în care intră în scenă Alexandr Tikomirov, cel care, ulterior, avea să devină cunoscut drept Said Buriatski, un tânăr predicator născut în Siberia şi convertit la Islam. Jumătate rus, jumătate buryat (o minoritate budistă), orator talentat, vorbitor de limbă rusă, cu studii la Moscova şi în Orientul Mijlociu (urmând cursuri de teologie chiar la al-Azkhara, una dintre cele mai importante universităţi din lumea islamică), Buriatski îşi face apariţia în Caucaz la sfârşitul anului 2007, începutul lui 2008. Se alătură liderului cecen Doku Umarov pentru a susţine activ proiectul acestuia de a crea un stat islamic în Nordul Caucazului, reunind Cecenia, Inguşetia şi Daghestanul. Prin intrarea în scenă a predicatorului de 30 de ani, mişcarea de rezistenţă din Nordul Caucazului încetează să mai fie inspirată exclusiv de naţionalismul cecen, devenind o insurgenţă islamistă regională care îşi propune să lupte cu toate mijloacele împotriva „colonialismului“ Moscovei. Buriatski devine repede un simbol al rezistenţei, reuşind cu succes să conecteze facţiuni locale şi etnice cu agende diferite într-o cauză comună: un jihad defensiv împotriva necredincioşilor care ocupau teritoriul aşa-numitului „Emirat al Caucazului“. Utilizând la maximum potenţialul reţelelor online şi al blogosferei, influenţa tânărului ideolog al mişcării a depăşit repede graniţele regiunii, discursul său militant reuşind să atragă tineri recruţi aflaţi la mii de kilometri distanţă. Învăţăturile sale au inundat Internetul. Tineri din Kazahstan şi Kârgâzstan au venit să lupte pentru cauza sa în Caucazul de Nord.

O victorie tactică de context nu poate fi negată. Insurgenţii şi-au atins obiectivul: acela de a extinde decisiv geografia rezistenţei cât mai mult cu putinţă în afara Ceceniei, forţând Moscova să-şi descentralizeze eforturile de contrainsurgenţă. Cecenia nu mai este centrul nervos al rezistenţei, ci întreaga regiune. Ultimele atentate de la Moscova o confirmă.

Cultura răzbunării

Pe acest fond, în Rusia, au revenit în prim plan atentatele sinucigaşe desfăşurate de femei de origine caucaziană. Mai mult, în aprilie 2009, Doku Umarov a reactivat, în mod oficial, gruparea Riyadus-Salikhiin, temutul batalion specializat în lansarea de operaţiuni sinucigaşe fondat de Shamil Basaev şi responsabil printre altele pentru masacrele de la Teatrul Dubrovka din Moscova (octombrie 2002) şi de la şcoala din Beslan (septembrie 2004). Şi totuşi, ce explică reluarea campaniei de atentate sinucigaşe şi care sunt resorturile motivaţionale care le împing pe femeile cecene să se transforme în unelte ale unui război murdar?

Orice gherilă este produsul unui anumit context social şi politic. În consecinţă, în acest tip de războaie, nu este suficient să câştigi din punct de vedere militar, strivind decisiv rezistenţa, atât timp cât nu cobori la sursa problemelor care au creat insurgenţa şi care, mai întotdeauna, este una politică şi socială. Istoria sugerează că succesul într-o operaţiune de contrainsurgenţă intervine nu printr-o victorie militară totală, ci prin realizarea unui compromis cu insurgenţii. Iar asta înseamnă înţelegerea resorturilor motivaţionale intime care au produs mişcarea de rezistenţă şi voinţa de a repara o ordine socială eşuată. David Petraeus obişnuia să spună că „a pune capăt unei insurgenţe sau a preveni ca una să izbucnească presupune să oferi cât mai multor oameni cu putinţă o miză în susţinerea şi succesul statu-quo-ului“.

Ce fac regimurile loiale Moscovei din regiune? Cazul Madinei Albakova, o văduvă adolescentă din Inguşetia, este sugestiv în acest sens. Ea a povestit, în octombrie anul trecut, că, la sosirea forţelor de securitate, soţul ei s-a panicat, a luat-o la fugă, fiind doborât cu focuri de armă.

I-au plantat o armă lângă corp şi l-au declarat rebel. Apoi, soldaţii au luat tot ce era de valoare – economiile familiei, un set de vase, până şi hainele copilului. Este destinul tipic care le face pe cele mai multe femei să se alăture combatanţilor din insurgenţă, multe dintre ele transformându-se în temutele „văduve negre“. Multe dintre acestea şi-au pierdut soţul, vărul, fratele, tatăl, fiul şi aleg să îi răzbune, aruncându-se ele însele în aer, pentru simplul motiv că nu mai au nimic de pierdut. Pur şi simplu, o cultură a răzbunării a inundat întreaga regiune.

Această spirală a violenţei se va reproduce atât timp cât condiţiile sociale ce motivează insurgenţa vor continua să existe: violurile, jafurile, răpirile, execuţiile, abuzurile discreţionare săvârşite de autorităţi împotriva populaţiei civile. „Cheia succesului în contrainsurgenţă este să nu creezi mai mulţi insurgenţi decât capturezi sau elimini“, crede John Nagl. O operaţiune care elimină 5 insurgenţi este inutilă dacă pagubele sale colaterale conduc la 50 de noi recruţi. În cele din urmă, experienţele femeilor „de la firul ierbii“ sunt reveletoare pentru a înţelege filosofia extremă a insurgenţilor pregătiţi să-şi dea viaţa: „Aveam la fereastră o grenadă de mână care a rămas acolo o iarnă întreagă, până într-o zi, când i-am auzit pe ruşi venind. Mi-am băgat-o repede sub haine, lângă sânul drept, pentru că ştiam că, dacă începeau să le ia pe femei, asta însemna sfârşitul şi nu vroiam să mor violată. Timp de 4 zile am dormit şi am muncit în acest fel, grenada devenind parcă o parte a trupului meu – dacă se atingeau de mine, jur că aş fi tras inelul“. //

Cuvinte cheie: Cecenia, Moscova, atentat, kamikaze, gherila.