Criza de încredere

De curând am vorbit la o conferinţă, la Sinaia, în faţa a peste 400 de participanţi, majoritatea oameni cu putere de decizie în companiile pentru care lucrau. I-am întrebat câţi dintre ei cred că în 2020 vom putea ajunge de la Bucureşti la Sinaia pe autostradă. Cu descumpănire, am numărat până în zece mâini ridicate. Cazul autostrăzii m-a mirat, pentru că el diferă semnificativ de precedentele abordări ale statului român în această privinţă. Tronsonul Comarnic-Braşov e primul proiect în care statul nu mai participă direct. Realizarea lui e în responsabilitatea unui grup privat, care are tot interesul să-l termine cât mai bine şi mai repede, pentru că de asta depinde să-şi încaseze banii pe care îi investeşte. Şi totuşi, într-o majoritate dezarmantă, oamenii nu mai au încredere că rezultatul unui parteneriat public-privat va fi cel promis de către statul-partener.

Apare o întrebare dificilă: dacă viitorul nostru depinde de câtă încredere avem în el, cum poţi conduce o ţară care nu are niciun pic de încredere în tine? Cum poţi, ca administraţie, motiva un mediu economic să-şi proiecteze succesul, într-o ţară în care el nu te vede ca un partener de încredere?

Aş fi foarte curios să aflu şi dacă membrii Guvernului României au încredere în mediul economic privat românesc. Dacă cumva neîncrederea e reciprocă, atunci ea ar trebui să devină urgent un subiect de interes pentru agenda publică. Pentru că, dacă teoria e corectă, nu vom putea depăşi dificultăţile economice dacă nu vom găsi măcar un minim palier de încredere între principalii actori economici din societate.

Cum ar putea un guvern să înceapă reinstaurarea încrederii în el? O cale ar fi să promită lucruri mici, simple, concrete. Să le ducă la îndeplinire într-un timp relativ scurt, iar apoi să comunice asta convingător. O parte din neîncredere vine şi din faptul că guvernul are tentaţia să se înhame la proiecte de mare anvergură, foarte complexe, pe termen lung, care depind de mulţi factori şi care sunt greu înspre imposibil de înţeles şi acceptat. Probabil că ele sunt necesare, dar cred că ar ajuta dacă ar putea fi separate în bucăţi mai mici şi mai clare, mai uşor de urmărit şi de pus în practică. Ştiu că asta nu e simplu şi că în România e foarte complicat să fii simplu. E mai simplu să fii complicat. Doar că lucrurile complicate generează greu încredere, de obicei favorizează suspiciunile şi rezerva.

Pe lângă simplitate, o altă cale ar fi transparenţa. Asta e mai greu de realizat, pentru că ar afecta direct posibilitatea unor funcţionari de a folosi accesul la informaţii şi resurse în scopuri personale, meteahnă foarte larg răspândită azi. Dar poate s-ar putea începe şi aici de undeva. Pentru proiecte mai mici sau pentru anumite domenii, s-ar putea pune pe Internet, pe lângă documentele de licitaţie, şi contractele, şi anexele încheiate în urma lor, pentru ca oamenii să-şi poată construi încrederea în cunoştinţă de cauză. Nu pot avea încredere în ceva ce rămâne ascuns.

Nu în ultimul rând, încrederea se construieşte şi prin comunicare. În loc de consilieri-cântăreţi, guvernului i-ar prinde bine o pagină pe Facebook, în care să posteze regulat ce a mai făcut pentru noi. Dar nu texte de legi şi ordonanţe, ci beneficii şi rezultate pentru populaţie. Ar fi util să angajeze nişte „traducători“, care să poată explica pe înţelesul tuturor la ce e bun guvernul, pentru români, în fiecare zi. Sau măcar o dată la câteva zile.

Pledoaria mea pleacă de la premisa că nu suntem în mod intenţionat neîncrezători.

Ne-am dori să avem încredere în guvern, dar ne-am dori să avem motive pentru asta. Şi sunt sigur că ne dorim să ieşim din criză. Aşadar, jumătate de drum e deja parcurs. Pentru cealaltă jumătate am avea nevoie de câteva semne că şi pentru guvern încrederea noastră contează. //