În întâmpinarea Legii educaţiei

Din raţiuni ce ţin de “managementul imaginii”, Ministerul şi Guvernul preferă “să dea asigurări” că lucrurile “sînt sub control” şi, că – în fapt – adevărata problemă (şi provocare) căreia are a-i răspunde această lege este aceea a calităţii actului educaţional şi a pregătirii absolvenţilor din şcolile de orice grad. Pentru o dată cel puţin aceste poziţii, deşi aparent divergente, sînt solidare precum aversul şi reversul unei monede. Oricît de mult am avea de obiectat actualei propuneri de lege, ea vine pentru a remedia ceea ce mai poate fi remediat dintr-o stare de lucruri cronicizată vreme de două decenii. Oricît de mult am fi tentaţi să punem aceasta lege – şi mai ales efectele ei dramatice (imediate şi de durată) – pe seama actualului ministru, a Guvernului sau a partidului de guvernămînt, trebuie să recunoaştem că situaţia învăţămîntului românesc actual are o istorie care depăşeşte în timp şi actualul Guvern, şi actuala preşedenţie.

Această istorie a dus sistemul de învăţămînt în fundătura din care actuala lege pretinde a-l scoate. E greu de presupus c-o va face; pe de altă parte e meritoriu că aduce la lumină nişte probleme asupra cărora s-a păstrat multă vreme o preainteresată tăcere. Nu am căderea de-a mă ocupa de situaţia de ansamblu a învăţămîntului, însă – în virtutea profesiei – cred că pot spune ceva despre învăţămîntul universitar.

Nu e un secret pentru nimeni: după ’90 Universităţile au fost una din cele mai rentabile afaceri din România; ba poate, într-o anumită periaodă (finele anilor ’90), chiar cea mai rentabilă afacere. Finele “epocii Ceauşescu” ne lăsase cu un masiv deficit de personal cu pregătire superioară, deficit accentuat prăbuşirea economiei socialiste şi imergenţa unei mulţimi de noi sectoare lucrative. În anii ’60 – 80 accentul fusese pus pe pregătirea cadrelor necesare industriei – şi ca atare politehneştii erau cei mai favorizaţi; după ’90 industria a fost demantelată şi politehniştii (cei ce n-au apucat directoratele) trimişi la “recalificare”. Restul disciplinelor universitare – care anterior funcţionau pe bază de numerus clausus (conform planurilor cincinale) – s-au trezit, după Revoluţie, în situaţia de-a răspunde unei cereri exponenţiale nu doar a valurilor de tineri (sau mai puţin tineri) ce luau cu asalt Universităţile, ci şi a societăţii care-şi redefinea (ceţos şi cu multe ezitări) obiectivele. Ideea era aceea de-a constitui un nou stat (pentru care erau necesari în primul rînd profesionişti ai dreptului şi ai ştiinţelor economice) şi de-a asigura suportul instituţional (alcătuit din oameni cu studii superioare) ai noilor sectoare productive, în primul rînd cele legate de domeniul serviciilor.

Problema era oarecum simplă: cum poate fi făcut acest lucru cu infrastructura – umană şi matetrială – existentă?  Să ne gîndim că cei predau dreptul şi economia erau în mod particular marcaţi de deceniile de ideologie în care fuseseră formaţi şi-n care profesaseră, iar acoperirea materială – şi aici e vorba nu doar de bibliografie – era la începutul anilor ‘90, onest vorbind, din altă epocă. Dacă s-ar fi pus problema a se face la modul serios, pur şi simplu nu s-ar mai fi făcut de loc. Astfel că, deoarece s-a dat a se înţelege că “scopul scuză mijloacele” “s-au închis ochii”. Cu excepţia cîtorva cazuri flagrante de oameni compromişi, restul au fost păstraţi în sau recuperaţi de “sistem” şi oferta a fost adaptată cererii. Dat fiind că nu exista cadrul necesar deschiderii universităţilor tradiţionale (de la angajări “în vrac” la reglementarea taxelor), primul pas au fost universităţile private.

Într-un anume sens ele au fost soluţia ideală: un experiment de economie capitalistă sub controlul statului, o modalitate de-a retribui profesorii din sistemul de stat (care, la început, alcătuiau grosul noilor universităţi) fără a recurge la creşteri spectaculoase de salarii, o modalitate practică de-a creşte într-un timp record numărul de absolveţi necesari şi economiei şi standardelor civilităţii europene, în fine, o cale de-a deturna activismul tinerilor (care pusese atîtea probleme la începutul lui ’90) care, prin taxă, erau mult mai “legaţi de glie” decît “subvenţionaţii” de la stat. Calitatea educaţiei nu diferea aproape de loc: aceiaşi oameni predau şi într-o parte şi într-alta plus-minus cîţiva profesori de liceu, medici sau jurişti care proveneau din acelaşi mediu şi din care, mai mult datorită hazardului, unii ajunseseră la stat, alţii la particular. Era o vreme care, deşi astăzi ne poate părea statică, purta promisiunea unor mari schimbări; dar adevărul e acela că deşi direcţia părea clară (“integrarea în Europa”), nimeni nu ştia cum se vor manifesta acestea. Drept care, cu toate că se păstra încă moda autoritarismului de la catedră, calitatea efectivă a cunoştinţelor profesate şi învăţate nu era în nici un fel controlată. Nici de stat, care părea a fi convins (de propria-i cascadă de legi şi de reglementări) că dacă tinerii au ceva de învăţat, îl vor învăţa la locul de muncă; nici de tinerii însăşi, care – în lipsa unor reale posibilităţi de documentare (internetul nu era încă în vogă) erau, precum studenţii medievali, în situaţia de a accepta tot ce li se spunea.

Era epoca celebrilor profesori de la drept sau economie care cădeau ani întregi; nu era prea clar pentru ce, dar era cert că reuşita la un examen cu respectivul profesor îi dădea studentului o fărîmă din legenda studiilor universitare.

Apoi, de la jumătatea anilor ’90 şi adoptarea sistemului “cu taxă” în universităţile de stat, porţile s-au deschis larg şi pentru studenţi, şi pentru angajări. Practic, numai cine nu voia nu era student. După cum era de aşteptat masificarea a dus la prăbuşirea calităţii. Grupe de sute de studenţi, norme de zeci de ore (înmulţite cu mai multe universităţi), angajări avînd slabă legătură cu calificarea cerută de post, nivelul tot mai slab al celor din preuniversitar, lipsa de previzibilitate cu privire la posibila angajare şi taxa însăşi care-i obliga pe cei mai mulţi dintre studenţi să lucreze pe parcursul studiilor au transformat universităţile în simple ficţiuni care legitimau diplome. Piaţa forţei de muncă şi mai ales ascensiunea profesională (şi, pe cale de consecinţă, cea socială), începuseră a fi reglamentate, adică dotate cu “vămi” instituţionale care cereau tot soiul de diplome. Universităţile – fără distincţie “de sex”, şi cele particulare, şi cele de stat – erau turate la maximum pentru a răspunde acestei cereri. Să fim serioşi, într-un parlament plin de cadre universitare, cu n comisii ministeriale formate din cadre universitare, cu oameni de presă venind – fie ca ca studenţi, fie ca profesori – din mediul universitar, e de necrezut că nu se ştia cum se iau diplomele universitare.

Toată lumea ştia, dar subiectul – dacă nu se ajungea la lucruri penale – era tabu, pentru că toţi profitau de pe urma lui. Cadrele superioare (şi mai ales cele din conducerea universităţilor) aveau, în sfîrşit, acces la un statut material şi social pe care în mod legal statul nu fusese nici un moment dispus să li-l acorde; cadrele mici se bucurau de o angajare la stat care le oferea un loc de muncă stabil, eventual o bursă şi promisiunea avansării, iar studenţii/absolvenţii erau cei mai mulţumiţi pentru că, la un preţ accesibil buzunarului lor şi fără a părăsi afacerile pentru studiu, obţineau diploma de care aveau atîta nevoie. E limpede că în condiţii de învăţămînt superior în lumea civilizată o infimă parte a acestei mulţimi de cotizanţi (la stat sau la privat) s-ar fi văzut în posesia diplomei. Să mai adăugăm un lucru: diploma în cauză le-a dat acces sau le-a confirmat poziţia în funcţiile de decizie – procentul cel mai mare de astfel de “diplomaţi” va fi fiind în magistratură, finanţe, administraţie, poliţie etc.

Dar, dacă lucrurile mergeau atît de bine şi de mulţumitor pentru toţi, ce a cauzat prăbuşirea sistemului? Răspunsul e simplu, banal şi omenesc: lăcomia. Odată ce oamenii au văzut că se poate, singurul lucru ce-a mai rămas a fost să se stabilească etalonul lui cît de mult se poate. Tocmai venise vremea masteratelor. Probabil în faţa avalanşei de diplome de licenţă, statul a reacţionat solicind, pentru avansare (sau pur şi simplu pentru continuitate), diploma de master. Numai că şi masterul se făcea cu aceiaşi profesori de la licenţă şi, cum tocmai studenţii de la licenţă se împuţinau, masterul a apărut la momentul opurtun, pentru a perpetua o formulă garantată a succesului. Astfel că a luat amploare industria masterurilor şi universitatea s-a mutat – la propriu – aproape de client. Deplasarea accentului către master (corelată cu deficitul demografic care pune în pericol pîinea a nenumăraţi angajaţi din vremurile bune ale universităţilor) a făcut ca licenţa să ajungă o simplă formalitate.

Nimeni nu se mai preocupă de calitatea pregătirii studenţilor; iar pe studenţi îi interesează orice altceva cu excepţia studiilor. Şi, faţă de generaţiile precedente, au cinismul de a o spune în faţă celui ce-i întreabă. Ei ştiu că angajarea depinde de-o rudă, că în viaţa socială totul se măsoară în bani, că – în lumea spre care tind – oamenii se legitimează prin vile, maşini sau cunoştinţe şi nu prin studii. Nu trebuie să fim prea aspri cu ei; aceasta e lumea pe care noi am construit-o. Şi, într-un acces de paternalism culpabil, dublat de prea omenească nevoie de-a face de undeva rost de cei 50% ce nu vor mai veni în veci şi de blazarea faptului de-a fi purtătorii unor cunoştinţe cu desăvîrşire inutile, profesorii tac, suspină şi semnează. Diplome. De toate gradele – doctorat y compris. Sigur, între timp au apărut noi reglementări, noi comisii, însă acestea n-au fost decît o ocazie de-a se cunoaşte mai bine profesorii între ei şi de-a hotărî că cel mai bine – în situaţii de criză – e să nu-ţi pună unii altora beţe în roate şi să amîne lucrurile aşa cum sînt, pentru că nimeni nu ştie dacă nu va fi şi mai rău. Astfel că mecanismul, “bine uns”, a funcţionat de minune. Pînă la “Spiru Haret” şi Piteşti – cînd “reeducarea” locală s-a văzut îmbunătăţită cu o nouă conotaţie. Atunci s-a spart abcesul şi, cu sprijinul “stării de necesitate” idusă de criză (şi de acordurile cu cei ce ne împrumută), Legea Educaţiei a intrat în sprintul final.

Va fi ea în stare să asaneze mlaştina în care s-a afundat învăţămîntul românesc? Personal nu cred. Oricîte criterii se vor impune şi oricît de încrucişate vor fi acestea, ele vor confirma doar faptul că beneficiarii sistemul de învăţămînt se împart în două categorii: cei ce cîştigă cîteodată şi cei ce cîştigă întotdeauna. Cei din urmă – chiar dacă nu au ISI-uri, granturi şi mai ştiu eu ce (deşi şi acestea se pot rezolva) – vor fi, aşa se cumvine, admiraţi (şi temuţi) în lumea noastră tocmai pentru că reuşesc. Vor fi mereu acolo pentru că, nu?, unor oameni dinamici ca ei li se potriveşte schimbarea; orice schimbare. Va mai apare probabil o castă de “baieţi deştepţi” şi cinici, specialişti în formulare şi evaluări, cu apetit pentru “protocolul” de după “comisii”, care vor face o carieră la care nici măcar nu speră. Vor deveni profesioniştii lui “trebuie să” şi vor suplini drama de-a nu accede în mediul adevăratei puteri (finaciare sau decizionale) cu intransigenţa reformatoare. La bază, cel puţin un timp, oamenii “se vor înţelege” – din priviri, din zîmbete sau înjurături – şi vor face ce ştiu mai bine: se vor descurca, ocolind legea, speculîndu-i nejunsurile şi, după caz, făcînd gălăgie sau făcîndu-se nevazuţi în cotloanele tainice ale învăţămîntului, dar gata să-şi apere – cu ghearele şi dinţii – ultimul lucru care mai rămîne de apărat: pensia. Sindicatele vor protesta cerînd salarii mai mari, pe care nu le vor primi – dar protestul lor patetic va mai întreţine un timp ficţiunea că avem sindicate. Iar studenţii, după cum o arată actuala tendinţă, vor fi tot mai puţini şi mai apatici.

Dar cei cu o hîrtie (cu antetul Ministerului) obţinută pe vremea goanei dupe diplome? Aceştia stau cel mai bine: ei vor invoca “principiului bunului dobîndit”. Şi cine li-l va putea contesta? Doar au plătit pentru el.

* Lector, Universitatea din Oradea