Haos în conturile ţării

Anul 2008 a fost un adevărat punct de inflexiune deoarece va rămâne probabil în istorie atât ca un vârf al creşterii economice, cât şi ca model de risipă absolută, producătoare de dezastre.

Faptul că 2008 a fost un an electoral a cântărit enorm în dimensiunea peste aşteptări a risipei banului public, dar nevoia de a cuceri electoratul nu a fost singurul stimulent al euforiei cheltuielilor. După lectura atentă a sutelor de pagini care descriu controalele Curţii de Conturi în teritorul vast al banului public, nu poţi să nu te întrebi ce a păzit institutul de audit al ţării în ultimii ani. Ipoteza că un control se face într-un an şi rezultatele sale apar cel puţin 12 luni mai târziu este păguboasă, nerealistă şi ridicolă. Deşi risipa a atins un punct culminant în 2008, rădăcinile sale se vedeau din anii anteriori, mai ales în chestiunea atât de controversată a sporurilor, stimulentelor, primelor şi bonusurilor asociate salariilor angajaţilor din domeniul public. Este de presupus că un control riguros ar fi putut stopa sau diminua fenomenul risipei. N-a fost să fie, însă materialul de control adus, în fine, în ochii publicului are meritele sale.

Un alt stimulent al risipei este puseul de independenţă al autorităţilor locale, acele primării şi consilii judeţene care depind totuşi de banul dat de la Bucureşti, din bugetul statului. Aşa cum stau lucrurile acum, este nevoie urgentă de o legislaţie severă privind cheltuirea banului public la nivel local.

Victime colaterale

Angajaţii statului sunt victimele colaterale ale acestei nebunii a risipei, deoarece, în unele cazuri, mai mult de jumătate din veniturile salariale veneau din sporuri, prime sau stimulente, salariul de bază fiind condamnat la creşteri relativ modeste. O altă categorie de victime colaterale sunt bancherii care au dat credite pe baza cumulării salariilor cu aceste bonusuri pe care statul nu le mai poate finanţa. Umblă o vorbă în folclorul lumii financiare din Bucureşti, cum că bugetarii şi jurnaliştii sunt cei mai riscanţi clienţi ai momentului. Orice asemănare este întâmplătoare, însă.

Poate că nimic nu ilustrează mai bine povestea risipei pe salariile angajaţilor care ne servesc pe noi, contribuabilii, decât un exemplu dat chiar de un raport al Curţii de Conturi. Contabilii primăriei unei comune vrâncene cu o populaţie de 2.968 de persoane nu au înregistrat în conturile anului 2008 salariile plătite pentru luna decembrie, au preferat să facă operaţiunea în 2009. Vorbim însă de o sumă interesantă, de 157.478 lei (peste 40.000 de euro, la cursul momentului respectiv), destul de consistentă pentru o primărie care gestionează problemele unei comunităţi de 3.000 de oameni. Deşi raportul Curţii nu intră în detalii, ne putem aştepta ca suma respectivă să fie plătită din banii bugetului de stat, deoarece comuna Cârligele are de recuperat venituri proprii, izvorâte din impozite pe clădiri şi pe terenuri în valoare de 361.328 lei.

Primăriile şi banii

De altfel, exemplul de mai sus poate fi extins la nivelul majorităţii primăriilor din ţară, care se bizuiesc în asemenea măsură pe banii bugetului de stat, încât nu-şi mai colectează integral nici impozitele, nici banii din concesiuni.

N-aveau de ce să se obosească, deoarece cheltuielile le sunt finanţate, generos, de stat. Astfel, în 2008 doar 14% din veniturile de peste 43 de miliarde de lei puse la dispoziţia autorităţilor locale din România proveneau din surse proprii. De notat colectarea mai redusă faţă de 2007 a impozitelor şi taxelor locale. Primăriile contau pe banii colectaţi de stat, de vreme ce 42% din venituri veneau din TVA, 32,7% din cotele impozitului pe venit şi un supliment de 10% din trasferuri de la bugetul de stat.

De altfel, raportul Curţii de Conturi consemnează chestiunea: „Se poate afirma că sursele de finanţare a bugetelor locale depind în mare măsură de alocările de la nivel central sub forma sumelor defalcate din taxa pe valoarea adăugată şi a subvenţiilor (circa 53% din totalul veniturilor bugetelor locale), ceea ce explică şi insuficienta preocupare a autorităţilor locale în evaluarea veniturilor proprii şi în urmărirea încasării acestora pe parcursul execuţiei bugetare“.

Nu doar la Cârligele s-a aşternut indiferenţa, ci şi la case mai mari. Primăria Sibiului, oraş care era cât pe ce să livreze ţării un premier, a omis să ceară impozitul pe teren pentru nişte suprafeţe concesionate, creând un prejudiciu de 158.000 de lei. La Galaţi paguba e mai mare, primăria nu a încasat suma de 200 milioane de lei din concesiunile şi închirierile sale, deşi banii erau evidenţiaţi, semeţ, în conturi. În esenţă, proba neîncasării veniturilor proprii este sport naţional în administraţia locală româ­nească. Singurul aspect pozitiv, dacă se poate spune aşa, ar fi acela că, înainte de a majora vreo taxă locală, primăriile trebuie mai întâi să colecteze corect ceea ce există astăzi. Nimeni n-o face. Municipiul Constanţa a încasat în 2008 doar 78,3% din veniturile proprii.

Criză de economişti

Haosul domneşte în conturile autorităţilor locale. Primejdia pândeşte însă în acele localităţi unde nu există expertiză, constată rapoartele Curţii de Conturi, ceea ce ridică problema viitorului gestionării banilor în aceste puncte nevralgice. Se pare că nu doar medicii şi profesorii lipsesc din mediul rural, ci şi economiştii, ceea ce nu ridică doar problema corectitudinii conturilor primăriilor respective, ci şi pe aceea a programelor de finanţare viitoare. Poate că aşa se explică de ce nu sunt suficiente cereri pentru banii europeni, deoarece sunt capitole de chletuieli pe care numai experţii le pot alcătui pe placul celor care decid cui dau banul.

Nu mai vorbim de urmărirea cheltuielilor şi a deconturilor.

Dar cheltuiala cea mai consistentă a autorităţilor locale a fost aceea cu salariile. Ea s-a dublat în 2008, însă, aşa cum ştim, nu pe seama salariilor. Nici nu se putea, deoarece fie ea şi o creştere economică de 8% a ţării nu putea justifica dublarea salariilor în spaţiul public. Aşa că au fost intens folosite sporurile, primele, stimulentele. O adevărată euforie a bonusurilor, care aminteşte de cazul, celebru, al gigantului american falimentat numit Enron.

Detaliile sunt cunoscute, deoarece, de îndată ce n-au mai fost bani şi a apărut în peisaj Fondul Monetar Internaţional (FMI), factura de salarii a fost luată la scotocit de autorităţi. Decizia actualei puteri de a curma nebunia sporurilor a inflamat discursul public, ca şi când toţi salariaţii statului ar fi, brusc, victimele austerităţii. Nu e chiar aşa, deoarece sporurile au fost date, selectiv, anumitor beneficiari. La nivelul administraţiei locale ceva mai mult de o treime (36,4%) din salariaţi au primit sporuri, prime şi alte bonusuri, arată raportul general al Curţii. Sporurile au avut sensul de a întări autoritatea şefilor, deoarece aproape nicio insituţie a statului nu a avut criterii clare de acordare a acestora.

Erau deci instrumente ale bunului plac. Nu e de mirare, de vreme ce chiar la guvern lipseau criteriile, dezvăluie acelaşi raport general al Curţii de Conturi. În ultimul an de guvernare a Cabinetului Tăriceanu, Secretariatul General al Guvernului nu alcătuise criterii de evaluare a performanţelor profesionale, ceea ce ar fi putut justifica acordarea de bonusuri, prime, stimulente.

Secretariatul General al Guvernului nu avea nici măcar criterii de stabilire a salariilor de bază, observă raportul Curţii de Conturi.

Nici Ministerul Justiţiei nu a acordat salariul de merit pe baza vreunor rezultate deosebite, ci arbitrar, subiectiv, constată raportul citat. Nu conta: erau bani şi exista un preş sub care se ascundeau toate astea de ochiul public. Poate una dintre lecţiile acestei teribile risipe a banului public ar trebui să fie transparenţa cheltuirii sale. Cetăţeanul contribuabil are dreptul să ştie şi ce salarii sunt în spaţiul public, şi cum se cheltuiesc în general banii săi, în detaliu. În definitiv, el finanţează atât vacanţele în ţări exotice, cât şi deplasările în interes de serviciu ale funcţionarilor publici.

Lăcomia a fost atât de mare, încât s-au folosit pentru plata bonusurilor, fără ruşine, şi banii alocaţi de stat pentru angajarea persoanelor cu handicap. Acum, dacă autorităţile locale ar fi fost companii, ele ar fi dat faliment în 2009, an în care statul n-a mai avut bani suficienţi. //

Cuvinte cheie: bani, fonduri locale, Curtea de Conturi, austeritate, autoritati locale