„Noi vrem respect“, partea a doua

Povestea pumnului cu care, se spune, a bătut în masă prim-ministrul Emil Boc vineri la prânz la negocierile cu sindicatele din învăţământ a ocupat o parte semnificativă din programele de ştiri şi de pseudoştiri de televiziune din week-end-ul trecut. Pentru a îngroşa şi pentru a vinde mai bine ipotetica situaţie descrisă cu multă voluptate de sindicalişti, editorii au preferat uneori să utilizeze chiar şi un diminutiv cu aluzie directă la gabaritul premierului: d-l Boc nu ar fi lovit cu pumnul în masă, ci cu „pumnişorul“. Comicul de situaţie a fost însă desăvârşit, în condiţiile în care, în ciuda eforturilor pseudojurnalistice de a vorbi insistent şi cu un zâmbet ironic arborat în colţul gurii despre „pumnişor“, Marius Petcu, unul dintre marii purtători de zgomot de tip sindical, a ţinut să declare ritos că sindicatul din care face parte şi pe care îl conduce „nu primeşte niciun pumn în gură de la niciun guvern“. Deci: Apocalipsa veselă şi demnă!

Cei care ştiu câte ceva despre trucurile de manipulare vor fi înţeles deja că avem de-a face cu o nouă încercare de a decupa, în chip obsedant, o „realitate“ toxică din realitatea care e, totuşi, mult mai complexă şi, chiar şi acum, în condiţii de criză, mai puţin contondentă decât aceea pe care insistă să ne-o prezinte autorii ingineriilor telemediatice. Nu e deloc cazul să îl eroizăm pe Emil Boc şi nici măcar să îl victimizăm; guvernul pe care îl conduce din decembrie 2009 e ezitant şi are multe puncte slabe – şi la nivel uman, şi în privinţa viziunii executive. Însă este cazul să observăm cum în spaţiul mediatic se desfăşoară o destul de laborioasă operaţiune de ridiculizare gratuită a acestui personaj politic.

În absenţa ţintei preferate – mă refer, desigur, la preşedintele şi în egală măsură la omul Traian Băsescu, încă retras într-o tăcere strategică, una care îi pune în reală dificultate pe „vampirii“ săi mediatici şi transmediatici! –, mass-media de nişă „lucrează“ insistent şi bolnăvicios, conform unei de acum bine cunoscute reţete, cu Emil Boc. Este vorba despre acele mass-media care s-au pus în ultimii ani de multe ori de-a curmezişul democraţiei, preferând manipularea grosieră şi linşajul public informării şi corectitudinii.

De altfel, schimbând ceea ce e de schimbat, suntem martorii părţii secunde a unei campanii ipocrite asumate la un moment dat de una dintre televiziunile de nişă – „Noi vrem respect“ (Realitatea TV). Atunci – de fapt, în urmă cu doar câteva luni! – ţinta declarată a unor furii (tele)mediatice denunţătoare o reprezenta „interesul cetăţeanului“. Pentru cetăţean trebuie loviţi dur, repetat şi chiar cu „arme“ neconvenţionale guvernanţii „nesimţiţi“, pentru el oamenii trebuie să iasă în stradă şi să protesteze energic, pentru el – „respect“, pentru cei care i se opun – dispreţ! Ce a ieşit ne amintim cu toţii: avocaţii unei asemenea campanii au sfârşit prin a fi aghiotanţi ai închipuitei „revoluţii a bunului simţ“. Punctual: liderii sindicali care ţipau (unii, la propriu!) că „vor respect“ au ajuns să fie... ceea ce erau de la bun început, de fapt: „garnituri“ guralive şi „voluntari“ interesaţi ai proiectului Johannis-Geoană-Guşă-Vântu-Vanghelie.

Insistenţa cu care vorbesc în acest text despre mass-media nu are, aşa cum ar părea la prima vedere, rostul de a masca tema reală a comentariului meu – sensul mişcărilor sindicale la zi! Dimpotrivă: mă refer atât de mult la relaţia presă-sindicate tocmai pentru a sublinia şi mai bine ceea ce eu consider a fi, în acest moment, cea mai solidă direcţie de interpretare a acestor fenomene sociale cărora le suntem martori. Practic, la ce avem în acest moment în spaţiul public, a despărţi o parte însemnată a mass-media de structurile de leadership din sindicate ar aduce deservicii majore unui exerciţiu onest de interpretare. Asta nu doar pentru că există, la nivel de patronat, chiar suprapuneri în această direcţie (mă refer la sindicaliştii-patroni!), ci şi fiindcă zgomotoşii purtători de drapel sindical sunt (plasaţi?) în prima linie de atac mediatic la adresa actualilor guvernanţi. Dacă facem un inventar al prezenţelor din studiourile de televiziune, vom remarca lesne cum „analiştii politici“ au fost dublaţi de prezenţe ale vârfurilor sindicaliştilor. E o mişcare destul de abilă, în condiţiile în care analiştii, canaliştii şi şantajiştii politici şi-au tocit semnificativ forţa de discurs în precedentul an electoral. E, de asemenea, uşor de observat cum liderii de sindicat au devenit – la televiziune – garnitura de rezervă a analiştilor politici şi cum, pe fondul oboselii acestora din urmă, continuă acelaşi gen de „analiză politică“, acum cu o tuşă aşa-zicând sindicalistă. De aceea avem acum în direct şi în reluare - şi aici închid cercul mare al demonstraţiei mele – zeci de episoade la TV anti-Boc, aşa cum, nu cu mult timp în urmă, aveam sute de emisiuni cu acelaşi subiect: jos sau anti-Băsescu!

Reconfigurarea rapidă a unui peisaj mediatic fundamentalmente toxic după alegerile din decembrie 2009 înseamnă oare că în partea cealaltă, la putere/la guvernare, nu avem probleme? Înseamnă cumva că, în materie de politici publice, Guvernul Boc merge nemaipomenit de bine? Sau că, într-o situaţie de nişă, deşi bine intenţionat şi clar purtător de agendă reformistă, ministrul Educaţiei, Daniel Funeriu, e scutit de gafe? Nicidecum! Doar că, prelungind mediatic o retorică a isteriei şi o practică a linşajului, există riscul ca greşelile, unele nu mici, ale guvernanţilor să nu se vadă atât de bine pe cât ar trebui şi pe cât ar merita. À propos: respectul nu se cerşeşte, nu se ţipă! Respectul se câştigă! În prima parte a campaniei la care făceam mai sus trimitere, arhitecţii ei nu au subînţeles acest amănunt semnificativ.  //

Cuvinte cheie: respect, Realitatea TV, Emil Boc, sindicate, energie