22 PLUS, nr. 293 - Un conservator în postmodernitate

Într-o discuţie pe care am purtat-o cu Virgil Nemoianu în urmă cu ceva timp, distinsul profesor îşi exprima dezamăgirea de a fi pierdut câţiva ani preţioşi de creaţie oferind democraţiei româneşti de după 22 decembrie 1989 sfaturi şi expertize pe care nu observase ca cineva să le fi băgat în seamă.

În vreme ce politicienii aflaţi la conducerea ţării anunţau cu emfază „implementarea“ unor modele mai degrabă imaginate decât analizate critic (modelul suedez, modelul polonez etc.), profesorul Nemoianu a oferit căi de dezvoltare organică, în corelaţie cu evoluţia unor ideologii de tradiţie în gândirea politică românească. Demersul său are la bază o dublă perspectivă comparativă: în plan diacronic, între prezentul românesc şi un trecut mai mult sau mai puţin îndepărtat, cu preponderenţă a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi perioada interbelică, dar şi în plan sincronic, prin permanenta raportare la prezentul ideologiilor în Europa Occidentală şi în Statele Unite ale Americii. Experienţa sa occidentală (este stabilit de multe decenii în Statele Unite) şi cunoaşterea în detaliu a istoriei politice româ­neşti au fost determinante pentru acest tip de analiză foarte complexă, singurul capabil să identifice soluţiile realiste pentru modernizarea ţării.

Poate, paradoxal, calea românească de dezvoltare, identificată de Virgil Nemoianu încă de la începutul anilor ’90, este cea oferită de spiritul conservator. Aparentul oximoron conservator vs. modernitate este rezolvat de profesorul Nemoianu încă din anul 1991, în studiul Conservator – un câmp semantic, inclus în volumul Româ­nia şi liberalismele ei (Editura Fundaţiei Culturale Române, 2000).

Ca mulţi alţi termeni din vocabularul politic actual, cuvântul „conservator“ are semnificaţii multiple care, chiar dacă nu se bat cap în cap, pot produce confuzii semnificative. Virgil Nemoianu pune în evidenţă trei astfel de sensuri diferite: 1) „păstrător“, „cel care refuză schimbarea“, „loial faţă de rânduielile existente în prezent“. La nivelul anului 1991, această accepţiune a termenului îi includea pe toţi nostalgicii comunismului care sperau ca „revoluţia“ să nu aducă alte schimbări în afară de înlăturarea dictatorului; 2) „tradiţionalist“. Chiar dacă accepţiunea este parţială, ea are în vedere păstrarea cutumelor istoric constituite şi a modului de viaţă patriarhal. Ostil oricărei idei de nou, conservatorul de acest tip este convins că „tot ce e vechi e bun, universul e static, religia se cade să ne conducă în toate acţiunile şi comportările noastre“. Exponenţii acestui tip de gândire s-au manifestat cu precădere până la sfârşitul secolului al XIX-lea (Joseph de Maîstre, Mihai Eminescu). Astăzi tipul acesta de conservatism este mai rar ca în trecut, deşi apar uneori recrudescenţe sub masca naţionalismului. 3) Ceea ce se înţelege astăzi prin conservatism ca doctrină politică este o sinteză între libertate şi tradiţie. Este vorba despre o ramură a liberalismului, apărută la începutul secolului al XIX-lea, ca urmare a îngrijorării în faţa modernizării abrupte şi a schimbărilor radicale în toate planurile (social, economic, moral, politic). Spre deosebire de celelalte tipuri de conservatism discutate mai sus, acesta nu-şi propunea să împiedice modernizarea, ci să identifice şi să pună în aplicare căi eficiente de adaptare la acest proces. Altfel spus, în limbajul lui Virgil Nemoianu, acest tip de conservatism era o „încercare de a traduce sau a transfera valorilor lumii «organice» (vechile rânduieli şi legături, inclusiv dimensiunile religioase şi deschiderile spre o ontologie transcendentă, inclusiv propensităţile emoţionale şi estetice ale acesteia) în codurile, discursurile şi comportamentele lumii moderne“. Si, continuă gânditorul: „Nu a o refuza pe aceasta din urmă, ci a injecta în ea energii alternative, a bloca schimbarea fără stavilă şi fără popas, a acţiona ca o instanţă selectivă a memoriei şi a păstrării, a combate iraţionalitatea destructivă a dinamicii absolute“.

Acest tip de gândire reprezintă sinteza perfectă dintre liberalism şi creştin-democraţie, acomodarea ideală a noului cu vechiul, garanţia unei modernizări organice, ferite de excese, care să nu pună sub semnul întrebării valorile tradiţionale. Dezvoltare cu moderaţie şi raţiune este îndemnul acestui tip de conservatism, ai cărui exponenţi de prim rang au fost Konrad Adenauer, Winston Churchill, Charles de Gaulle, Ronald Reagan, Luigi Sturzo şi Alcide de Gasperi în secolul XX, Disraeli, Guizot, John Adams, Edmund Burke, ori, la noi, Maiorescu şi Carp în secolul XIX. Este exact tipul de gândire de care Româ­nia a fost privată la începutul anilor ’90, ceea ce a dus la modernizarea convulsivă şi decerebrată ale cărei costuri le plătim astăzi cu vârf şi îndesat.

În pofida semnalelor fataliste trase de Ioan Stanomir într-o excelentă carte despre spiritul conservator, cred că această ideologie are, în politica românească, tot viitorul în faţă. Este ideologia care ar trebui să călăuzească acţiunea politică a Partidului Democrat-Liberal şi ai cărei teoreticieni de prim rang sunt astăzi, alături de Virgil Nemoianu, Aurelian Crăiuţu, Ioan Stanomir, Valeriu Stoica, Dragoş Paul Aligică, Horia-Roman Patapievici, Cristian Preda.

Ignorate vreme de aproape două decenii, ideile politice ale lui Virgil Nemoianu conferă astăzi baza ideologică a celei mai puternice formaţiuni politice din România. Ceea ce nu este deloc puţin lucru. Mă bucur să constat că timpul domnului profesor nu a fost risipit în zadar, aşa cum se temuse în urmă cu ceva ani.