Ce schimbă şi ce nu schimbă Legea SRR – SRTV

Se împlinesc, iată, cinci ani de când cei care au promis reformarea televiziunii şi a radioului publice nu reuşesc să se ţină de cuvânt. Lung timp, aş spune eu, mai ales atunci când vorbim de o temă care apărea ca prioritate de guvernare încă din toamna lui 2004, în platforma celor care au câştigat alegerile. Anii – mulţi, repet – care au urmat ne-au întărit convingerea că această reformă este mai degrabă o temă de campanie, decât un proiect politic real, asumat cu sinceritate.

Eşecul parlamentului în a adopta o nouă Lege de funcţionare a radioului şi televiziunii publice îmi dă temei de a pune la îndoială sinceritatea demersului de reformare a celor două instituţii. Eşec cu atât mai greu de justificat cu cât proiectele au fost iniţiate de un membru al coaliţiei de guvernământ şi, încă şi mai mult, de preşedintele comisiei de mass-media din Camera Deputaţilor (atunci şi acum), Raluca Turcan. Adică, de o persoană „cu putere“, cu poziţie în partid şi într-un context majoritar, care garantează, de regulă, o trecere lesnicioasă prin parlament. Motivul major care a condus la acest eşec paradoxal a fost expus, fără menajamente, cu o sinceritate care îi face cinste, de însăşi doamna Turcan: „Nu există voinţă politică pentru reformarea acestor instituţii“.

În ceea ce priveşte „reformarea“ prin lege, ea viza, înainte de toate şi mai presus de orice, depolitizarea celor două instituţii. De 20 de ani, acestea sunt văzute ca instrumente de control al mesajului mediatic în favoarea autorităţilor. Politizarea instituţiilor publice de presă se reflectă, în primul rând, în modul în care sunt desemnaţi membrii consiliilor de administraţie – prin voinţa grupurilor parlamentare, al guvernului şi a preşedintelui. Astfel, consiliile de administraţie ajung o reflectare a spectrului politic.

În condiţiile în care preşedintele şi guvernul provin din majoritatea parlamentară, consiliile de aministraţie devin asemănătoare unui homunculus senzorial, cu anumite zone politice suprareprezentate. Proiectele de lege succesive propuneau modalităţi de rupere a acestei reflectări automate a politicului în administrarea SRR şi SRTV. Ele prevedeau separarea funcţiei de preşedinte al consiliului de cea de director general, după modelul separării puterilor în stat. Introduceau, de asemenea, criterii de competenţă şi de eligibilitate la desemnarea membrilor consiliilor de administraţie. Proiectele de lege recunoşteau justeţea subordonării instituţiilor publice de presă faţă de parlament (ca entitatea cu cea mai profundă vocaţie democratică, rezultată din votul direct al poporului). Pentru a împiedica însă replicarea automată a algoritmului politic din Legislativ în consilii, proiectele prevedeau ca membrii să fie numiţi de parlament, în întregul său, nu de către fiecare grup parlamentar.

Poate că, odată adoptată, o atare lege ar fi avut efect – chiar dacă nu imediat, chiar dacă nu schimbând dramatic instituţiile. Numai că o astfel de gândire suferă de un soi de optimism reducţionist. Pentru că ea porneşte de la premiza că schimbarea modului de conducere şi administrare a mass-media publice este remediul necesar şi suficient pentru reformarea acestora. Ea nu cuprinde ceea ce există deja ca element uman şi cultură instituţională în interiorul SRR şi SRTV. Politizarea acestor instituţii, produsă în ultimii 20 de ani, nu a vizat doar structurile de conducere şi conţinutul editorial. Fiecare nouă conducere a adus în radioul şi televiziunea publice oameni noi în poziţiile de conducere editorială. Aceştia, la rândul lor, au atras în jurul lor oameni de concepţie editorială de aceeaşi factură şi orientare. În virtutea unor contracte de muncă favorabile angajaţilor şi a unor sindicate active, aproape nimeni nu poate fi dat afară din aceste instituţii, pentru aproape niciun motiv. Astfel, parte din personalul SRR şi SRTV este stratificat politic, în funcţie de anul angajării. După cum, cu amărăciune, îmi spunea un jurnalist din TVR, pluralismul politic este astfel garantat, căci fiecare „tabără“ are grijă să-şi promoveze pe sticlă interesele.

Reformarea SRR şi SRTV trebuie să înceapă de sus şi de la fundamentul legal, dar ea se va opri (şi va eşua) acolo, dacă instituţiile nu sunt regândite în structura şi menirea lor. Această regândire din temelii ar trebui să fie baza oricărui plan de reformare a radioului şi televiziunii publice, o reformă care să aibă în centru interesul public şi natura serviciilor furnizate de aceste instituţii. În lipsa unei astfel de regândiri, vom continua să căutăm doar soluţii aplicabile în cadrul actualelor raporturi de muncă. Angajaţii SRR şi SRTV au un rol paradoxal şi delicat de jucat în această reformă ideală, pentru că ei ar trebui nu numai să consimtă, ci şi să pună în operă schimbările necesare. Schimbări care ar lucra în interesul lor ca profesionişti, dar, în unele cazuri, împotriva lor ca indivizi. //

Cuvinte cheie: radio, editorial, reformare, jurnalist, profesionisti