prima pagina

A

m arătat mai demult în aceasta revistă ca relaţia dintre statul român şi Biserică dezavantajează toate categoriile interesate de serviciile oricareia dintre ele, inclusiv pe credincioşi*. “Parteneriatul” lor este doar un nume frumos pentru reţeta prin care cele două elite - birocraţia de stat şi respectiv birocraţia religioasă - reuşesc sa trăiască pe seama rentelor extorcate de la membrii lor şi de la alţii.

Învăţamântul românesc este un teren familiar pe care putem urmari efectele acestei relaţii bolnăvicioase**.  Solidaritatea pentru Libertatea de Conştiinţă a lansat de curând un exemplar raport de cercetare*** asupra gradului de impregnare confesională la care s-a ajuns in educaţie. Avem acum, datorita Raportului, două elemente esenţiale pentru o dezbatere: un cadru descriptiv suficient de solid pentru a evalua gravitatea unei probleme instituţionale, şi o soluţie propusă - separarea Bisericii şi a elementelor confesionale de educaţia de stat.

Dezbaterea nu se anunţa simplă. Ea ar avea de administrat în acelaşi timp frământările susţinătorilor unui învăţământ neutru şi imparţial şi suspiciunile celor cărora le pasă de viaţa religioasă. Şi totuşi există o modalitate de a împăca toate aceste temeri şi suspiciuni reciproce. Ca de obicei, cheia dezamorsării situaţiilor stă tocmai în libertate. Convingerea libertarienilor este că dereglementarea şi privatizarea treptată în paralel a serviciilor religioase şi educaţionale va fi un instrument instituţional suficient de puternic pentru a satisface ambele seturi de preferinţe.

Propunerea libertariană poate fi înţeleasă cel mai bine prin contrast cu propunerea secularist-umanistă a separării, soluţia propusă în Raport. Atenţie însă, propunerile nu sunt contradictorii, ci doar se aplică în condiţii instituţionale diferite. Aflaţi sub condiţionalitatea monopolului de stat asupra învăţământului, se întâmplă frecvent că avocaţii celor două soluţii să facă front comun pentru soluţia practică secularistă. Să facem mai întâi o trecere în revistă a structurii de adâncime a Raportului pentru a vedea în ce constau problemele semnalate şi apoi vom vedea cum se desprind cele două soluţii alternative.

Structura de adâncime a Raportului are trei părţi:  o parte descriptivă – descrie modul în care mediul academic şi sistemul de învăţământ sunt impregnate religios de confesiunea ortodoxă; un argument - explică de ce impregnarea religioasă reprezintă un pericol pentru educaţie; o soluţie - recomandă separarea Bisericii şi ţinerea la distanţă a elementelor confesionale de mediul de învăţământ.

În ce constă impregnarea?

Raportul descrie două tipuri de impregnare confesională. Unul este la nivel simbolic. El constă în prezenţa - în exclusivitate - a icoanelor ortodoxe în sălile de studiu, a capelelor ortodoxe în campusuri, a slujbelor oficiale ortodoxe de la începutul anilor academici, în sfinţiri ale clădirilor şi bibliotecilor, în alianţe ceremoniale între rectori universitari şi ierarhi ortodocşi. Celălalt tip se manifestă la nivelul procedurii de învăţământ, datorită activităţii profesionale a teologilor confesionali (spre deosebire de teologii ecumenici de exemplu şi de istoricii religiilor).

De ce impregnarea religioasă reprezintă o problemă?

Simbolică sau procedurală, impregnarea conduce în primul rând la o discriminare de facto a altor confesiuni. Datorită exoticitatii altor confesiuni, membrii acestora ajung să fie trataţi diferit de administraţiile unităţilor de învăţământ. În al doilea rând, prezenţa în exclusivitate a profesorilor de teologie confesională în facultăţile de teologie de stat, şi prezenţa în învăţământul preuniversitar - în funcţii de studiu şi în funcţii administrative - a celor cu dublă specializare dintre care una este de teologie confesională, duc la o deformare a procedurii fireşti de studiu în interiorul unităţii de învăţământ.  Aceasta întrucât, şi aici este miezul argumentului, prin regulamentul sub care activează, teologii din învăţământ sunt complet angajaţi din punct de vedere confesional şi subordonaţi administraţiei Bisericii. Teologii confesionali sunt constrânşi instituţional de regulamentul Bisericii să nu se delimiteze cognitiv de angajamentul faţă de dogme pentru a le supune unui examen critic autentic. Or, ei activează într-un cadru instituţional care presupune procedural tocmai disponibilitatea de a examina critic şi de a te delimita mental de orice angajamente dogmatice, perspective şi tabuuri. Această disponibilitate constituie esenţa procedurii de studiu; denaturarea ei face realmente imposibil un învăţământ independent, imparţial şi sănătos.

Cred că motivul teoretic pentru care lucrurile stau astfel, ia într-un fel sau altul în calcul ideea lui Karl Popper că inclusiv dogmele au consecinţe în lumea reală, şi prin transfer, în această măsură, şi interpretările lor sunt failibile şi deci trebuie supuse examenului critic. Există şi un motiv practic pentru care nu putem renunţa în procedura de studiu la disponibilitatea delimitării mentale de propriile perspective: este singura modalitate prin care putem ajunge în mod paşnic să cădem de acord că o idee este proastă sau bună.

Totuşi, faptul că un profesor la o şcoală nu este dispus să îşi privească critic anumite perspective nu reprezintă în sine o problemă. Problema denaturării procedurale a sistemului de invăţământ apare numai când pentru beneficiarii procesului de învăţământ, studenţi şi elevi, nu există opţiune decât în interiorul unui sistem unic, standardizat şi impus prin lege. Doar dacă sistemul unic ajunge să fie structural îndreptat într-o parte (limba engleză poate surprinde mai bine această trăsătură în sintagma “structurally biased”), beneficiarii sistemului ajung prizonierii unei singure perspective.

Este important să avem în acest punct o reprezentare foarte clară a ceea ce înseamnă monopol de stat asupra învăţământului. Pentru că existenţa şcolilor şi universităţilor private este complet irelevantă. Acestea fac parte din sistemul unic întrucât sunt constrânse să urmeze în detaliu un standard unic în modalitatea de educaţie şi de evaluare. Unităţile de învăţământ de stat se pot privatiza toate şi mâine, sistemul va rămâne monopol de stat. Ceea ce contează este liberalizarea serviciilor, adică permisiunea unor standarde diverse de educare şi evaluare aşa cum ar emerge în funcţie de cererea pieţei.

Care este soluţia?

În acest moment al discuţiei este uşor de înţeles poziţia raportului: Daca dorim să avem un sistem unic şi standard, atunci nu ne putem permite profesori care să deformeze sistemul în ansamblul sau, deci să-i ţinem la distanţă. Aceasta este soluţia secularist-umanistă.

Prin contrast, soluţia libertariană recomandă să renunţăm la ideea de sistem unic standardizat. Dacă am proceda la o liberalizare în paralel a religiei şi a învăţământului, atunci nici nu ar mai fi nevoie să îi ţinem la distanţă de învăţământ pe teologii confesionali.

De ce nu ar fi nevoie? Să ne imaginăm că la o dezbatere vin doi invitaţi. Fiecare dintre ei poate fi descris drept independent, imparţial, obiectiv. Imparţialitatea şi obiectivitatea emisiunii sunt asigurate şi obiectivul este atins: auditoriul este protejat de manipulare. Însă aceleaşi obiective sunt asigurate şi dacă vin doi invitaţi angajaţi faţă de lucruri adverse. Auditoriul este expus unei discuţii critice, nu este prizonierul unei singure prerspective şi este protejat de manipulare. Nu este necesar ca elementele din sistemul de învăţământ luate separat - fiecare universitate, fiecare facultate, fiecare profesor luaţi individual - să poarte trăsătura imparţialităţii. Ceea ce ne interesează este ca sistemul în ansamblul său să poată fi descris ca imparţial (“unbiased”). Prin analogie, imparţialitatea mediului de studiu în ansamblul sau este asigurată nu neapărat prin absenţa din sistem a elementelor angajate confesional, ci şi de prezenţa simultană şi în competiţie a unor elemente angajate faţă de lucruri diverse şi adverse.  Până la urmă, soluţia nu este decât aplicarea ideii lui James Madison conform căreia atât stabilitatea, şi imparţialitatea sistemului cât şi libertatea indivizilor pot fi asigurate de prezenţa simultană în sistem a unei pluralităţi de facţiuni.

Propunerea instituţională libertariană constă aşadar în garantarea instituţională a posibilităţii diversităţii. Această propunere are doi piloni: privatizarea religiei şi privatizarea educaţiei.

Ce presupune privatizarea sau liberalizarea religiei? Ca statul să nu constrângă şi nici să favorizeaze organizaţiile religioase. Să relaxeze semnificativ constrângerile de licenţiere ale unei organizaţii drept “religioasă”, să nu reglementeze standardele pe care ar trebui să le respecte serviciul religios ci doar să sancţioneze ameninţările la adresa libertăţii, şi să se abţină să finanţeze organizaţiile, instituţiile sau confesiunile religioase.
Ce presupune privatizarea sau liberalizarea învăţământului? Ca statul să nu constrângă şi nici să favorizeze unităţile şi standardele de învăţământ. Să relaxeze semnificativ constrângerile de licenţiere ale unei organizaţii drept “şcoală”, să nu reglementeze standardele pe care ar trebui să le respecte serviciile educaţionale şi de evaluare ci doar sancţioneze ameninţările la adresa libertăţii, şi să se abţină să finateze organizaţiile, instituţiile sau unităţile de învăţământ.

Soluţia poate fi desigur adoptată gradual. Putem adauga incremental doze de libertate de alegere individuală în diferitele etape ale furnizării serviciilor religioase şi respectiv educaţionale. Sistarea finanţării poate fi dublată de exemplu şi de permisiunea dezvoltării de către Biserici a unor servicii opţionale şi alternative de arbitraj, de încheieri şi desfaceri de contracte. Pe măsură ce ne deplasăm spre libertate, soluţia începe să rezolve şi problema discriminării, începe să asigure şi imparţialitatea mediului universitar, şi în acelaşi timp, să favorizeze o viaţă religioasă ferventă. Aici stă forţă instituţională a propunerii libertariene şi atractivitatea ei morală: ea poate satisface dorinţe diverse în acelaşi timp.

Soluţia prezenţei simultane a elementelor diverse şi adverse poate fi recalibrată să rezolve şi problema impregnării simbolice. Am arătat acum trei ani cu ocazia tulburărilor legate de prezenţa icoanelor în şcoli**** de ce prezenţa simultană în spaţiul public de învăţământ a elementelor simbolice diverse, religioase sau nu, ar neutraliza efectul simbolic al fiecăreia dintre ele asupra celor prezenţi. Soluţia libertariană şi cea mai puţin costisitoare social era, şi este, transferul drepturilor de decizie de la nivelul colectivelor (stat, inspectorat, şcoală, clasă) către indivizi, şi anume către cei mai direct interesaţi de parcela spaţiului public din imediata lor proximitate. În cazul respectiv, deciziile dispersate luate de elevi cu privire la ce afiş vor pune pe perete, pe metrul pătrat din dreptul lor, sub câteva condiţii minimale, ar fi asigurat diversitatea şi neutralitatea simbolică a spaţiului de învăţământ ca întreg.

Aunci am folosit o altă strategie de argumentare, una care exploata mai degrabă intuiţia economistului Ronald Coase, în slujba aceleiaşi concluzii practice: transferul preogativelor decizionale de la marii jucători colectivi, Biserică, stat, Consilii locale etc, către cei mulţi dar dispersaţi şi neorganizaţi – către consumatorii de educaţie.

Până atunci însă, impregnarea simbolică rămâne în continuare, iar problema impregnării procedurale ameninţă să se agraveze.

Putem adopta una dintre cele două soluţii pe care le-am prezentat in oglindă, sau putem rămâne cu problema.

În încheiere, o notă comică, dar a cărei comicitate arată cât de puţin neutru este de fapt astăzi statul în domeniul religios.

Cititorii liberali sunt poate familiari cu ideea lui Milton Friedman a voucherelor date de stat consumatorilor de educaţie. Dacă statul ţine neapărat să subvenţioneze religia şi spiritualitatea, nu este necesar ca statul să finanţeze furnizorii. Se pot da vouchere şi consumatorilor de spritualitate. Statul poate finanţa direct beneficiarii şi astfel stimula concurenţa dintre furnizori şi potenţialii furnizori în beneficiul libertăţii de conştiinţă. Paleta de opţiuni confesionale, religioase, spirituale, va fi atât de largă pe cât vor dori indivizii.

* Sterpan, Ionuţ. 2009. Aservirea constituţională a Bisericii. 22, Anul XVI, nr. 267.
** Aceste însemnări sunt urmarea unor discuţii purtate la CADI pe marginea raportului cu Gabriel Andreescu, Liviu Andreescu, Laurenţiu Gheorghe, Emanuel Socaciu, Bogdan Duca, Iuliana Conovici, si alţi cercetători.
*** Raportul a fost elaborat de Liviu Andreescu în colaborare cu Judit-Andrea Kacso şi publicat în numarul 3/ 2009 al Noii Reviste de Drepturile Omului.
**** Sterpan, Ionuţ. 2007. Icoanele în şcoli. O perspectivă libertariană. Liberalism.ro.

Centrul de Analiză şi Dezvoltare Instituţională