Obama – 12 luni mai târziu

La un an de la începutul mandatului, revista 22 vă propune o discuţie a celor mai importante dosare de politică externă ale Administraţiei Obama.

La 20 ianuarie 2009, Barack Obama devenea preşedintele Statelor Unite. Candidase pe o platformă a schimbării care anunţa o ruptură fundamentală cu cele mai multe politici ale Administraţiei Bush. Pe scurt, o preşedinţie Obama promitea o ruptură decisivă de „America neoconservatoare“ - o Americă izolată, contestată şi care, în interacţiunea cu restul sistemului internaţional, acumulase un serios deficit de legitimitate şi autoritate. În ianuarie 2009, după opt ani de guvernare republicană, cele mai importante provocări în planul politicii externe se rezumau astfel: o Americă supraextinsă, ale cărei resurse erau consumate de două războaie simultane; un Iran aflat tot mai aproape de înarmarea nucleară; un Pakistan post-Musharraf, nuclearizat şi din ce în ce mai instabil, pe fondul extinderii insurgenţei talibane; o datorie publică de 10 trilioane de dolari; cea mai gravă recesiune economică de la al doilea război mondial; un dolar slab.

În plus, Administraţia Obama era obligată să coopereze în gestionarea unor dosare sensibile pentru pacea şi securitatea internaţională cu Rusia (o putere energetică agresivă, în plină ascensiune, hotărâtă să îşi reafirme influenţa geopolitică în „străinătatea apropiată“) şi China (cel mai mare creditor al economiei SUA, care controla 10% din rezerva valutară a Americii).

Toate aceste elemente conturează imaginea unei „superputeri înlănţuite“, cu un meniu foarte limitat de opţiuni diplomatice.

Departe de gloria unipolară a anilor ’90, Administraţia Obama şi-a început mandatul într-un context geopolitic complet diferit, în care asistăm la declinul relativ al puterii SUA, pe fondul ascensiunii puterilor emergente, în special Rusia, India şi China. Acesta este poate şi motivul pentru care Barack Obama a declanşat, în primele 12 luni ale mandatului său, ample ofensive de PR pentru relansarea relaţiilor dintre Washington şi marile puteri.

Totodată, în ultimul an, am asistat la o redefinire a priorităţilor strategice imediate ale Americii, prin dezvoltarea unor politici anunţate încă din timpul campaniei sale electorale: mai puţin Irak (elaborarea unui plan de dezangajare graduală dintr-un război considerat opţional) şi mult mai mult Afganistan (o suplimentare semnificativă a trupelor pentru câştigarea unui război necesar).

Războiul preşedintelui Obama

Imediat după preluarea oficială a mandatului, în ianuarie 2009, Administraţia Obama a hotărât lansarea unui amplu proces de reevaluare a campaniei din Afganistan. Concluziile echipei coordonate de Bruce Riedel, un expert independent din afara Administraţiei, au fost prezentate la sfârşitul lunii martie. Întreaga viziune pornea de la premisa că stabilizarea Afganistanului nu putea fi realizată în absenţa stabilizării Pakistanului. În acelaşi timp, securizarea Pakistanului era imposibilă fără stabilizarea prealabilă a Afganistanului. Pornind de la aceste realităţi, Afganistanul s-a transformat treptat în războiul preşedintelui Obama. Sub mandatul său, forţele americane desfăşurate în teatrul de operaţiuni au fost suplimentate masiv. Privind retroactiv, în ultimii 4 ani resursele alocate de SUA acestei campanii au crescut exponenţial: dacă, în 2006, SUA aveau în Afganistan doar 20.000 de militari, în prima jumătate a anului 2010 numărul acestora va atinge 100.000.

Astăzi, ne aflăm într-un moment la fel de important precum cel din decembrie 2006, când a fost iniţiată celebra „the surge“ (o suplimentare cu 20.000 de militari a forţelor dislocate în Irak ) şi care avea să schimbe decisiv soarta pacificării Irakului. Până la un punct, ne aflăm pe coordonatele unui scenariu operaţional similar. Este corect să afirmăm că strategia prezentată de generalul Stanley McChrystal (comandantul forţelor internaţionale desfăşurate în Afganistan) în octombrie 2009, şi asumată de preşedintele Obama prin discursul susţinut la 1 decembrie la Academia West Point, împrumută masiv lecţiile validate tactic, cu ani în urmă, în Irak. Clasica tehnologie a contrainsurgenţei cu predilecţia sa spre protejarea comunităţilor şi a celor mai importante centre de populaţie, într-o logică de tipul „curăţă, menţine, construieşte“ a devenit nucleul principal al filosofiei forţelor americane dislocate în Afganistan.

Generic, atât Afganistanul, cât şi Irakul se înscriu în aceeaşi paradigmă a conflictelor care ar putea defini secolul XXI -„războaiele în interiorul comunităţilor“. Miza lor nu constă în distrugerea fizică a forţelor şi a infrastructurii inamicului, ca în războaiele clasice dintre naţiuni, ci în capacitatea de a proteja şi izola comunităţile de influenţa insurgenţilor. Identificarea inamicului legitim este imposibilă, din moment ce combatanţii trăiesc şi se ascund chiar în interiorul comunităţilor şi uneori sunt parte a lor. Mao Tze Dun, un teoretician al gherilei revoluţionare, spunea că insurgenţii sunt precum peştii care înoată în apa populaţiei civile. De aceea, „insularizarea“ comunităţilor şi decuplarea, chiar extragerea lor de sub intimidarea insurgenţei devine esenţială. „Până la urmă, pentru a fi eficientă, insurgenţa are nevoie de acces la populaţie. Trebuie să fie capabilă să intimideze, să impoziteze, să recruteze din interiorul populaţiei, prevenind astfel Kabulul să guverneze aceste spaţii.

La fel ca în Irak, misiunea noastră este aceea de a oferi securitate, anulând abilitatea insurgenţilor de a funcţiona în interiorul comunităţilor şi de a ameninţa populaţia“, declara generalul McChrystal, în decembrie 2009. În ansamblu, misiunea sa este bidimensională: pe de o parte, îşi propune „să frângă elanul“ pe care talibanii îl deţin astăzi, iar, pe de altă parte, să protejeze civilii, în special pe cei din principalele concentrări de populaţie. Dacă în 2007 eforturile trupelor comandate de David Petraeus s-au axat prioritar pe stabilizarea Bagdadului, în Afganistan, centrul nervos al conflictului pare să fie oraşul Kandahar – considerat nucleul teritorial al talibanilor. „Cel mai important, în prezent, este să întoarcem conflictul în favoarea noastră, să preluăm iniţiativa. Acum conflictul evoluează în favoarea insurgenţilor. Dacă reuşim să le anulăm avantajul, ne vom concentra apoi pe slăbirea talibanilor, până în punctul în care armata afgană şi poliţia vor putea gestiona singure o ameninţare în stare reziduală“, a declarat, pentru 22, Bruce Riedel.

O misiune imposibilă?

Pe fond, însă, nimeni nu pare să deţină astăzi răspunsul la întrebarea: va putea fi reprodus succesul relativ din Irak şi în Afganistan? Se vorbeşte mult despre reconcilierea cu acea componentă moderată, nonideologică, a insurgenţei afgane. În prezent, totul seamănă cu o misiune aproape imposibilă, mai ales pe fondul deficitului de legitimitate acumulat în ultimii ani de către guvernul preşedintelui Karzai. O concluzie este aşadar prematură. Este puţin probabil să asistăm la defectări masive, atât timp cât talibanii sunt percepuţi ca învingători. În plus, comunitatea paştună este profund divizată între cei care îi sprijină pe talibani şi cei care susţin guvernul Karzai. Cei mai mulţi se află la mijloc, aşteptând să vadă cine va ieşi triumfător din această competiţie. Elitele locale oportuniste nu vor trece de partea forţelor guvernamentale decât în momentul în care balanţa de putere se va înclina decisiv în favoarea Kabulului. Totodată, se doreşte stimularea unei mişcări afgane similare revoltei tribale sunite. Dar, în Irak, ruptura dintre Al Qaeda şi suniţi a fost posibilă pentru că grupul terorist era o formă complet străină, din afara comunităţii. În Afganistan, talibanii sunt acasă, sunt parte a comunităţii paştune şi a sistemului tribal local. Generalul Petraeus declara recent că, în Afganistan, vom asista mai degrabă la „o deşteptare a fiecărui sat în parte, dar nu vor exista largi confederaţii tribale de felul celor pe care am reuşit să le dezvoltăm în timp în Irak“.

Prin suplimentarea cu 30.000 de militari anunţată în decembrie anul trecut, preşedintele SUA mizează pe o terapie de şoc ale cărei rezultate le vom cunoaşte abia peste 18 luni. //

Cuvinte cheie: Obama, SUA, Petraeus, Afganistan, Rusia, Pakistan.

Celelalte tiltluri ale Dosarului Obama: