prima pagina

N

imeni nu poate spune că viaţa politică românească e lipsită de culoare. Dar, deşi până acum între portocaliu, verde, galben şi roşu predominau tonuri de maro, iată că, de câteva săptămâni, politica românească s-a îmbogăţit şi cu violet – culoarea acestui sezon vestimentar.

Prezente în iarna asta pe rafturile magazinelor din toată lumea, hainele violet sunt şic. Purtate de politicienii români, ele devin kitsch. Pentru că bunul gust al designerilor internaţionali păleşte în faţa ezotericilor autohtoni de prost gust, cărora le arde de elucubraţii paranormale. În ton cu moda, tricolorul României e cusut, zilele astea, cu aţă violetă. Politicieni importanţi au revelaţii paracromatice.

Pe de o parte, e firesc, pentru că lucrurile normale nu prea au trecere în politica româ­nească. Pare că nici oamenii normali nu trec prea uşor printr-ale politicii româneşti. Aşa că rămânem cu oameni, opinii şi subiecte de-o parte de normal.

Poate că unora ne vine să zâmbim, însă zâmbetul poate deveni violet, dacă ne gândim la cei, mai mulţi, care poate nu zâmbesc, pentru că sunt dispuşi să ia lucrurile astea în serios. Sunt dispuşi să creadă că reuşita sau eşecul unei persoane sau al unui proiect nu depind de inteligenţă, dedicare şi putere de muncă, ci de culoarea puloverului, ziua săptămânii şi privirea fixă.

De aici încolo, nu mai e nicio limită. Concluzia naturală e că succesul depinde de orice altceva, în afară de cel care e responsabil de obţinerea lui. Calităţile lui nu contează, ci doar conjunctura nevăzută care îl favorizează. Pe cale de consecinţă, înfrângerea devine mult mai uşor de suportat. N-am pierdut pentru că n-am fost în stare să câştigăm, ci pentru că n-am avut atuurile imposibil de observat sau de dovedit ale celuilalt. Asta ne absolvă de orice responsabilitate şi ne permite să abordăm următoarea bătălie de la zero, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. S-ar putea ca data viitoare să pierdem pentru că adversarul a ţinut degetele de la piciorul stâng încrucişate şi le-a învârtit în sensul acelor de ceasornic în pantof. Dar nici atunci nu va fi vina noastră.

Am crezut cu tărie că, prin venirea lui Mircea Geoană, PSD a intrat într-un proces de modernizare. Credinţa mi s-a înmuiat. PSD se îndreaptă vertiginos către Evul Mediu, dovedind o inteligenţă politică sub medie. Dacă se bazează pe un electorat de aceeaşi factură, s-ar putea să fie o mişcare din care să nu piardă mult. Ca societate însă, avem de pierdut. Mult. Dacă oameni politici care deţin funcţii de primă importanţă în stat recurg, ca ultimă redută, la argumentul cromatic, şansele noastre de europenizare devin străvezii.

În timp ce la Bruxelles, în politica mare europeană, Dacian Cioloş face cinste României, în România, politica noastră arată ca o varză mică de Bruxelles. Străinii încearcă din răsputeri să-şi facă o părere bună despre noi, dar noi nu ne lăsăm aşa uşor. Cam cât de proastă trebuie să fie părerea cuiva despre sine, dacă poate fi convins că a fost învins de un adversar pentru că, într-o joi, acesta a purtat un pulover violet? Mintea mea nu poate să cuprindă aşa o scală de măsură a valorii de sine. Sau mai degrabă a nonvalorii.

La urma urmei însă, fiecare e liber să creadă în ce vrea. În sufletul lui. Dar să ieşi în public, să te uiţi în ochii telespectatorilor şi să debitezi senin bazaconii violete, asta e o libertate pe care autocenzura ar trebui să o îngrădească. Într-o ţară normală. Nu şi în Pararomânia, în care politicieni paranormali trăiesc paralel cu problemele oamenilor şi o ţin tot într-o paranghelie a neputinţei. În ţara lor, politica e doar un paravan. În ţara noastră, ne aşteptăm de la conducători la un comportament ceva mai bărbătesc.

Când pierzi o bătălie, nu e capătul lumii, dar poate fi capătul unui fel de a aborda lucrurile. O înfrângere e un prilej de reflecţie, de evaluare, de învăţare, de asumare şi de decizie. În felul acesta poate deveni o lecţie utilă pentru victorie. Altminteri, ai pierdut degeaba.

Dar degeaba e un cuvânt care ne urmăreşte, ca naţie, de multă vreme, aşa că o mână de politicieni în plus sau în minus nu se simte. S-ar simţi însă nevoia unei opoziţii mai ancorate în concretul lipsit de meandre. Concretul ăsta când alb, când negru, dar cel mai adesea gri. //