Liderul, între politică şi teatru

Criticul de teatru ar fi cu siguranţă cel mai bun analist politic: i-a întâlnit pe toţi acei bărbaţi cu sceptru şi coroană care de 2.500 de ani îşi procură Puterea.

Dacă Shakespeare scria despre regi, dramaturgul contemporan ar trebui să nu neglijeze preşedinţii şi oamenii politici ca potenţiali parteneri. Richard Nixon, Bobby Kennedy şi Nicolae Ceauşescu sunt, dincolo de istorie, un alt fel de motiv pentru cortina de teatru care se ridică la Los Angeles, New York sau Bucureşti.

Când am ales Ahmanson Theater din Los Angeles pentru spectacolul Frost / Nixon de Peter Morgan, aflat în turneu pe Coasta de Vest, am făcut-o din nevoia de a înţelege teatrul american şi limitele sale. Cu Nixon, lumea americană făcuse un ocol de la principiile ce o aşezaseră ca naţiune lider al lumii libere occidentale, aşa că era interesant de văzut cum un preşedinte poate fi transferat din Biroul Oval pe scena unui teatru. Frost / Nixon este prima piesă de teatru scrisă de scenaristul hollywoodian Peter Morgan, cunoscut pentru script-ul filmului Regina (The Queen), care oferea o variantă de răspuns la întrebarea legată de atmosfera din sânul Familiei Regale britanice la aflarea veştii decesului Dianei, fosta Prinţesă de Walles, în august 1997.

Rolul lui Nixon a fost interpretat de Stacy Keach, un foarte îndrăgit actor american, care are în palmares un Golden Globe şi o nominalizare Emmy.

Spectacolul începea cu ziua de 8 august 1974, când preşedintele Nixon îşi anunţă demisia de a doua zi, după un speech de adio adresat poporului american, transmis în direct din Biroul Oval şi urmărit de 400 de milioane de telespectatori. Spectacolul nu este o copie la indigo a acelui moment. Este însă o altă perspectivă a acelei bucăţi de istorie, atât de profund rămase în memoria colectivă a unei generaţii. Nixon apare pregătindu-se pentru transmisie, fiind aranjat în cele mai mici detalii pentru acea poză dramatică a unui preşedinte care voia să-şi ducă la bun sfârşit un al doilea mandat pentru care fusese ales, dar la care trebuia să renunţe pentru că Congresul nu mai era dispus să-i ofere majoritatea necesară.

Lipsa de regrete a unui preşedinte care a făcut abuz de putere în cel mai meschin fel, prin afacerea Watergate, a tulburat societatea americană. Dar era imposibilă orice tragere la răspundere a învinuitului (în fond, Nixon demisiona ca să scape de judecata Congresului), iar omul Nixon nu era dispus să se scuze public pentru faptele preşedintelui, pentru că ceea ce un preşedinte face nu e niciodată ilegal. În acest context trebuie înţeleasă reuşita senzaţională a jurnalistului britanic David Frost, care, în mai 1977, realizează cu Nixon un interviu derulat pe parcursul a trei zile de filmare. Pentru a fi disponibil, Nixon primeşte jumătate de milion de dolari şi îşi construieşte intervenţiile încercând să legitimeze tot ceea ce autorizase, curăţându-şi imaginea pentru posteritate.

De cealaltă parte, trei jurnalişti se poziţionează ca o instanţă reală, încercând să obţină mărturisirea, ca şi cum întreaga democraţie americană ar fi depins de profesionalismul lor. Spre finalul interviului, Nixon lăcrimează – un fel de recunoaştere şi totodată scuză oficială adresată americanilor, cărora le trădase încrederea. Nixon fusese demascat! Scena de teatru seamănă mai degrabă cu un studio TV. Sunt folosite camere de filmat vechi, iar peste tot ecranele redau în timp real secvenţele filmate. Spectacolul este astfel construit încât ai iluzia că totul se întâmplă atunci şi acolo, pentru prima dată.

Dacă subiectul în sine este unul clasic pentru filmul american de ficţiune sau documentar, conceperea scenariului înainte de toate pentru scenă este un gest interesant de analiză culturală. Filmul implică nevoia definirii personajului negativ, a antieroului. Teatrul nu este interesat însă în a categorisi în alb şi negru, nici în a crea suspansul sau a se adresa curiozităţii. Teatrul propune analize implicite. Alegerea unui eveniment politic pentru un spectacol de teatru înseamnă a vorbi din mai multe perspective, ceea ce duce la lărgirea ariei de înţelesuri.

Bobby cel bun este o piesă biografică despre Robert F. Kennedy, care se joacă la Teatrul 59E59 din New York. Criticii au fost împărţiţi cu comentariile, linia generală fiind aceea că este mai degrabă un curs de istorie decât un spectacol de teatru. Scena de început îl prezintă pe Robert Kennedy făcând parte din comisia senatorială care se ocupă de anchetarea liderului sindical Jimmy Hoffa. Acesta era momentul când tânărul Robert Kennedy ar fi putut să se afirme la nivel naţional, să-şi creeze un nume, să devină cineva. Din păcate, însă, trebuie să renunţe la comisia de anchetă pentru a-şi ajuta fratele, pe John F. Kennedy, în campania electorală a cărei miză este preşedinţia americană. Acest moment este unul dintre multele sacrificii pe care Bobby le va face de-a lungul vieţii pentru familie, de fiecare dată obligat de un tată-patriarh, care hotărâse rolul şi locul fiecăruia atât pentru prezent, cât şi pentru viitor. JFK ajunge preşedinte, iar Bobby este numit procuror general. Toate evenimentele importante ale epocii sunt prezentate în câteva scene: mişcarea pentru drepturi civile, criza rachetelor cubaneze, asasinarea preşedintelui Kennedy. Cele 130 de minute ale spectacolului se termină cu un monolog neaşteptat al protagonistului, care se lamentează din cauza timidităţii sale exagerate, a unui coeficient de inteligenţă scăzut şi a unei ţinute nedemne, o altă imagine decât cea cu care publicul era familiarizat.

Scrisă de Brian Lee Franklin, actorul care şi-a şi asumat rolul principal într-o distribuţie cu nouă personaje, în regia lui Pierson Blaetz, spectacolul nu aduce nimic nou în lămurirea biografiei acestui charismatic om politic american, Bobby Kennedy. Poate dacă s-ar fi insistat doar asupra câtorva episoade, spectacolul ar fi câştigat în profunzime. Dar, până la urmă, chiar şi în această formulă, spectacolul va reuşi să-şi găsească public seară de seară. În fond, „Kennedy“ este în continuare un subiect de interes, un nume care defineşte o aristocraţie politică a cărei saga bate audienţele şi celei mai bune telenovele.

În urmă cu 20 de ani, românii s-au simţit în siguranţă în clipa în care a fost evidentă eliminarea fizică a soţilor Ceauşescu. Au fost arse portrete, cărţi, demolate simboluri publice care făceau trimitere la existenţa lor, într-o încercare de eliberare fără precedent în Estul Europei. Nimeni nu şi-ar fi imaginat că, peste ani, Elena şi Nicolae Ceauşescu vor urca pe scena de teatru, ca personaje în piese precum Să epilăm spre Vest (de Saviana Stănescu) sau O zi din viaţa lui Nicolae Ceauşescu (de Denis Dinulescu).

Valorificarea cea mai profundă vine odată cu propunerea Teatrului Odeon: Ultimele ore ale lui Ceauşescu este un spectacol de teatru-documentar realizat împreună cu Institutul Internaţional pentru Crimă Politică (IIPM) din Berlin. Regizorii spectacolului sunt Milo Rau, jurnalist şi dramaturg, şi Simone Eisenring, regizor de teatru, amândoi elveţieni. Imaginile procesului soţilor Ceauşescu şi executarea lor au lăsat o profundă impresie celor doi care, la vremea respectivă, erau adolescenţi. Pe lângă stenogramele şi înregistrarea procesului, cei doi au intervievat suficient de multă lume, anonimi şi oameni importanţi, pentru a reuşi să creeze povestea de dincolo de detaliile notorii cu care România a trăit în ultimii 20 de ani. Spectacolul are două părţi: o parte multimedia şi una dedicată reconstituirii procesului soţilor Ceauşescu. Prima parte este ca un fel de călătorie în timp. Şase ecrane proiectează imagini cu oameni care, din prezent, încearcă să-şi aducă aminte de zilele acelea contradictorii. Anonimi sau persoane publice, ca Ana Blandiana şi Victor Athanasie Stănculescu, vorbesc simplu şi direct despre ultimele zile ale lui decembrie 1989. Frecvenţa cu care imaginile se succed, felul în care discursul fiecăruia este întrerupt şi continuat cu o altă frază a altui video-personaj readuc haosul şi nesiguranţa acelor zile. Dintre toate personajele, cel mai reuşit este Mircea Rusu, care îl joacă pe Ion Caramitru, una dintre piesele de prim plan ale degringoladei revoluţionare.

Partea a doua, foarte serioasă şi gravă, este o reconstituire minuţioasă a procesului de la Târgovişte, din 25 decembrie 1989. Atenţia care s-a acordat acurateţii detaliilor sălii de proces provoacă fiori reci. Odată ce toată lumea îşi ia locul de drept pe tabla istoriei, partida de şah începe să curgă. Vizualizarea acelor zeci de minute în 3D, la 20 de ani distanţă, este cutremurătoare. Tot ceea ce se spune, tonul, gesturile – sunt imagini în oglindă a ceea ce fiecare român a văzut deja. Totuşi, coroborarea tuturor acelor lucruri pe care le-am văzut cu cele care au scăpat aparatului de filmat, dar care trebuiau căutate pentru conturarea fiecărui personaj oferă o viziune sinistră asupra acelor zile – cu reminiscenţe atât de vizibile şi în ziua de azi. Efortul actorilor principali Victoria Cociaş (Elena Ceauşescu) şi Constantin Cojocaru (Nicolae Ceauşescu) de a se limita numai la a copia adevărul, gest cu gest, depăşeşte raţiunea teatrului de a exista ca artă. Totuşi, prin asumarea acestor figuri într-un spectacol de teatru-documentar, s-a deschis în români perspectiva teatrului care propune dezbateri pe teme vitale, acolo unde instituţiile care ar trebui să se implice tac sau omit voit să o facă.

Ultimele ore ale lui Ceauşescu este prima măsură adevărată a societăţii româneşti care e gata să se confrunte cu ea însăşi, proclamând scena ca teritoriu implicat în procesul de redresare socială. //