Canonul BNR şi scăderea dobânzilor

Anul 2010 a început cu o surpriză. Întrebarea este dacă e plăcută sau nu. Reducerea dobânzii de politică monetară a BNR la 7,5%, într-un moment neaşteptat, poate marca o schimbare majoră în politica Băncii Naţionale şi, ca urmare, în politica economică românească.

Surpriză a fost cu siguranţă. Deciziile BNR, în mod ideal, trebuie să ajungă să fie anticipate de piaţă. Pentru că asta înseamnă că atât Banca Naţională, cât şi ceilaţi participanţi la piaţa monetară, în special bănci, văd relativ la fel evoluţiile macroeconomice şi au intrat într-un consens tacit în legătură cu măsurile care urmează să fie luate, inclusiv cu evoluţiile dobânzilor. Situaţia nu a fost niciodată perfectă, de vreme ce analiştii, băncile şi piaţa în general au aşteptat, mai ales în anii trecuţi, reacţii mai probusiness ale BNR, dar, una peste alta, se crease un anumit mecanism care să evite, în urma deciziilor BNR, măsurile bruşte.

Un mecanism care lua în calcul o bancă naţională recunoscută drept foarte prudentă şi adeptă a paşilor mici; protectoare a leului, chiar şi atunci când această monedă nu merita protecţia; orientată spre inflaţie, poate excesiv, dar compensând parţial, în acest fel, dezinteresul celorlalte politici (bugetare, fiscale, salariale) faţă de dezechilibrele existente. Acesta este canonul BNR. Şi toate acestea au fost considerate premise pentru înţelegerea deciziilor BNR. Lumea financiară l-a înţeles pe Mugur Isărescu şi pe ceilalţi membri ai Consiliului de Administraţie. În fond, aceste măsuri considerate aproape sacrosancte la sediul BNR au ţinut stabil sistemul bancar prins de criza financiară, fără expuneri exagerate, au ţinut şi leul, mai ales anul trecut, cu variaţii minime, dar, pe de altă parte, au făcut din Banca Naţională instituţia de profil care are cea mai ridicată dobândă de politică monetară şi cele mai mari rezerve minime obligatorii din Europa. Dacă, în cazul primei chestiuni, reproşul putea fi barat uşor prin referinţa la inflaţie, şi ea cea mai mare, în cazul rezervelor, banii pe care băncile trebuie să-i blocheze la BNR atunci când intră în activitatea de creditare-depozitare, criticile au curs una după alta. Blocând aceşti bani, BNR cerea implicit rentabilităţi mai mari în acordarea de împrumuturi, pentru că, în afara dobânzii şi aşa mari, creştea suplimentar costul banilor.

Şi, cu toate acestea la un loc, costul banilor în România este printre, dacă nu cel mai scump din Europa. Dacă până în 2008 această politică a ţinut în frâu avântul cu totul exagerat al băncilor (epoca creditului cu buletinul), în 2009, ea a părut cu totul ciudată. În timp ce alte bănci centrale au dus dobânzile la minimul posibil, BNR a făcut din nou paşii prudenţi pe care, până la urmă, piaţa îi anticipa. Dobânda a scăzut cu 2,5% (de la 10,5%) într-un an, iar RMO cu vreo 10% şi la lei, şi la valută. După cum s-a dovedit, paşi prea mici pentru a da vreun impuls creditării. La nivelul de circumspecţie la care a ajuns creditarea, doar un impuls şoc ar fi trezit. Şocul, ca şi creşterea economică, nu este printre obiectivele BNR.

Sau începe să fie? Decizia de la început de an a surprins masiv piaţa. Cei care mizau pe scădere au fost foarte puţini şi e foarte clar de ce, ţinând cont de „fostele“ postulate. A fost prima dată în istorie când BNR a redus dobânda de politică monetară, chiar dacă rata inflaţiei a crescut, e drept, doar cu câteva zecimi, de la precedenta şedinţă de politică monetară. Iar preţurile vor avea la începutul acestui an un nou puseu de creştere, dat de creşterea accizelor, de câteva modificări de preţuri la energie şi carburanţi şi de evoluţiile de sezon. Chiar dacă apoi mesajul BNR, dat indirect, ca de obicei, prin consilierul guvernatorului Adrian Vasilescu, a fost că se exagerează această tendinţă şi tocmai această exagerare a trebuit să fie contracarată, explicaţia însă nu ţine decât parţial, dacă se porneşte de la canonul BNR. Să înţelegem că de anul acesta acest canon sacru s-a schimbat?

Una dintre frazele din comunicatul BNR pare să inducă această concluzie: „pentru asigurarea unei perspective de convergenţă a ratei inflaţiei către ţintele stabilite pe termen mediu, în paralel cu relansarea durabilă a creşterii economice, CA al BNR a decis reducerea ratei dobânzii de politică monetară“. Expresia „creştere economică“ este o altă premieră istorică.

Conform legii, creşterea economică definită ca atare nu e responsabilitatea BNR. Dar este interesul clar definit aici. Dacă
s-a schimbat canonul, şi beneficiind de o conjunctură de curs leu/euro favorabilă, BNR se gândeşte la creştere economică şi schimbă dobânda. În consecinţă, rezultă cel puţin două întrebări. Sau două reproşuri. De ce o scădere de doar 0,5%? E insuficientă pentru a da acum şocul acela mult dorit creditării. Chiar dacă dobânzile coboară, o fac foarte uşor, prea uşor pentru a da curaj clienţilor să ceară credite, iar băncile nu vor trage de timp cât pot pentru a nu ieftini banii, de vreme ce au un client gras, şi anume, statul. A doua întrebare e şi mai grea. De ce abia acum?

Faţă de ultimele două decizii de politică monetară, care au bătut pasul pe loc, condiţiile macroeconomice care circumscriu decizia s-au înrăutăţit. Dacă s-a putut coborî acum, rezultă clar că se putea face şi înainte.

Ce s-a schimbat acum este climatul politic. Dar cine poate miza pe acest argument? Ca urmare, BNR riscă să fie în situaţia ingrată de a accepta că a greşit, dând peste cap un canon care se impusese, sau că a luat o decizie curajoasă, dar prea târzie pentru a fi eficientă. //