Dosarul „germanofililor“

Cea mai recentă apariţie editorială semnată Lucian Boia este şi cea mai paradoxală carte a sa. Cunoscut pentru conexiunile cu spaţiul francez, unde şi-a publicat o parte a studiilor, neobositul deconstructor de mitologii istorice oficiale dă cuvântul aici partidei antiunioniste şi germanofile din România primului război mondial, scoţând la iveală relieful abia bănuit al unui continent scufundat. Cuceritor scris, solid documentat, şocant în premize şi acurat în demonstraţii, volumul nu interesează doar istoria generală, ci şi istoria literaturii române. Denunţând mistificările naţional-comuniste ale istoriografiei despre Marea Unire - prezente şi în perioada postdecembristă –, autorul indică, avizat, şi efectele lor în planul istoriografiei literare. Mitul prounionismului cvasigeneral e demontat sine ira et studio.

Cine au fost adversarii alianţei cu Puterile Centrale, care le-au fost argumentele / agendele, cum au acţionat în timpul neutralităţii şi al războiului, ce s-a întâmplat cu ei după – sunt coordonatele unui demers pe care autorul îl dezvoltă panoramic şi „colectiv“ (în secţiunea Românii şi războiul, despre elita politică şi instituţională), dar şi „individual“, prin 60 de microstudii de caz (în secţiunea Oameni, idei, atitudini, despre membrii elitei intelectuale). Remarcabilă e, între toate, sociologia partidei germanofile, bazată pe explorarea documentelor epocii, a presei, diaristicii şi memorialisticii, a arhivelor diplomatice sau personale şi a unor mărturii inedite, ignorate sau trecute sub tăcere. În realitate, observă Lucian Boia, personalităţile ostile Antantei au fost mult mai numeroase la noi decât a încercat să acrediteze istoriografia oficială şi „mai degrabă rusofobe decât germanofile“: unii credeau că Austro-Ungaria se va destrăma de la sine, iar recuperarea Transilvaniei nu e o prioritate, alţii, adepţi ai recuperării Basarabiei, se temeau de pericolul Rusiei şi de extinderea ei prin gurile Dunării spre Dardanele, alţii visau la alipirea României la Austro-Ungaria, în cadrul unei noi federaţii ori preferau „disciplina“ şi „criteriile“ germane „plutocraţiei“ politicianiste a liberalilor şi takiştilor. Un lucru e cert: spre deosebire de partida proantantistă, unită în jurul „idealului naţional“, partida germanofilă s-a dovedit eterogenă, elitistă, cu o susţinere publică nesemnificativă, lipsită de intuiţie (din exces de calcul raţional) şi fără o mitologie politică ofensivă, mobilizatoare. Întâlnim în rândul ei numeroşi junimişti şi membri ai Partidului Conservator (de la linia radicală Carp-Lupu Kostaki la cea moderată a lui Maiorescu-Marghiloman), câţiva liberali exfrancofili, destui socialişti (adversari ai ţarismului şi adepţi ai mişcării muncitoreşti germane), o parte a minorităţilor etnice – unguri, germani, evrei – cu motivaţii multiple, scriitori şi artişti estetizanţi din cercul lui Al. Bogdan-Piteşti, dar şi aproape tot cercul „poporanist“ al Vieţii Româneşti (în frunte cu C. Stere, adept înverşunat al recuperării Basarabiei), gazetari, istorici, medici, filosofi, oameni de ştiinţă, universitari, academicieni, diplomaţi... Printre ei – surpriză! - grosul intelectualităţii ardelene şi bănăţene (federalistul prohabsburg Ioan Slavici, dar şi oscilanţii Coşbuc, Pârvan, Ioan Bianu, V. Babeş sau Rebreanu, lideri ai Partidului Naţional Român, ca Al. Vaida-Voievod, clerici greco-catolici...). Prin comparaţie, unionişti fervenţi ca O. Goga, Ovid Densusianu sau V. Lucaciu fac figură de excepţii, căci fidelitatea faţă de ethosul imperial central-european era, chiar în sânul patrioţilor veniţi de peste munţi, preferată perspectivei oferite de „subdezvoltarea“ regăţeană. O altă surpriză: dezvăluirile de culise şi interpretările privind jocul ambiguu al prinţesei Martha Bibescu. E adevărat că, dintre personalităţile discutate, unele au intrat în conflict cu ocupantul ori s-au convertit la antantism, altele au avut poziţii ambigue, în proximitatea nealiniaţilor.

Având împotrivă atât „opinia publică“ (apreciată la câteva sute de mii de oameni din păturile mai educate, căci ţărănimea regăţeană – pasivă – nu conta), cât şi presa de mare tiraj, adepţii alianţei cu Puterile Centrale au fost constrânşi la asemenea „exprimări prudente sau echivoce“. Din acest motiv, adevăratele lor poziţii sunt uneori greu de reperat, iar plasarea sub aceeaşi umbrelă poate deconcerta.

În răspăr cu grosul istoricilor care, indiferent de perspectivă, s-au ocupat de acea perioadă, Lucian Boia demonstrează „cu probe“ că numărul germanofililor din marile instituţii culturale - Societatea Scriitorilor, Universitatea, Academia – era apropiat de cel al proantantiştilor. Semnificativă e şi tectonica opţiunilor pe provincii: în Moldova şi la Universitatea din Iaşi, „germanofilii“ sunt mai mulţi decât în Muntenia (unde erau masiv sponsorizaţi din afară). Vechile frustrări identitare post-1859, „moldovenismul“ cercurilor intelectuale ieşene şi formaţia lor germană au jucat un rol aici, ca şi atitudinea violent antirusă şi probasarabeană a liniei Carp-Stere. Reconstituind nuanţat motivaţiile zecilor de semnatari ai apelurilor universitare pentru Franţa, dar şi evoluţia sinuoasă a fiecăruia, autorul recompune o istorie subterană pasionantă a instituţiilor în speţă şi o expresivă cronică de moravuri politice şi intelectuale autohtone în care iluziile, oportunismul, laşitatea şi jocurile de interese electorale sau de putere au primat adesea.

Pe lângă unele fragmente inedite ale lui G. Coşbuc, Lucian Boia descoperă un articol necunoscut al lui Arghezi despre germanofilia poetului ardelean din Bucureştiul ocupat (G. Coşbuc, în Steagul, 12 mai 1918). Textul nu figurează nici în bibliografia lui D. Vatamaniuc, nici în recenta ediţie de Opere. De cealaltă parte - un articol al lui E. Lovinescu (în Revista idealistă, septembrie 1916), pe care acesta a preferat să nu-l reţină în volumul Pe marginea epopeii. Note de război din 1919.

Naţionalismul său prounionist şi francofil e, fireşte, notoriu, dar „înfierbântarea“ textului deconcertează („în Bucureşti sunt câteva zeci de mii de germane şi unguroaice. Aproape nu e casă în care să nu fie o servitoare sau o guvernantă din rasa blestemată a duşmanilor noştri. (...) Suntem înconjuraţi de străini. Suntem spionaţi“, Duşmanul dinăuntru, în Revista idealistă, septembrie 1916)...

Consecvent eticii sale relativiste, Lucian Boia evită să ia partea unei tabere. Cine putea, în fond, să prevadă revoluţia bolşevică din Rusia şi intervenţia Statelor Unite? România va câştiga războiul la masa tratativelor. Faptul că, peste 30 de ani, temerile rusofobe ale germanofililor se vor adeveri nu înseamnă că opţiunea progermană ar fi devenit neapărat corectă în timpul celui de-al doilea război. Relativismul lui Boia se manifestă însă doar prin refuzul unei „dreptăţi“ imanente a Istoriei. Căci procesele de „trădare naţională“ intentate după Marea Unire îşi au – autorul dixit – „dreptatea“ lor. Cum altfel să încadrezi juridic colaborarea cu ocupantul din Bucureşti, în prezenţa unui guvern legitim refugiat la Iaşi?

Pe de altă parte, cu excepţia unor ziarişti de la Gazeta Bucureştilor (Arghezi, Slavici, Dem. Theodorescu, D. Karnabatt, A. de Herz), justiţia s-a dovedit clementă cu colaboraţioniştii. Excepţie făcând germanofilii de prim plan, al căror acces în funcţii publice a fost restricţionat, ceilalţi au căzut în picioare, iar mulţi şi-au rescris oportun biografiile. Există însă în istorie şi o judecată etică, operând în plan individual, avertizează Lucian Boia. Chiar vinovate juridic, opţiunile unor Carp, Stere, Slavici – oameni de mare caracter – nu trebuie judecate moral (din păcate, ultimii doi au avut mult de suferit de pe urma lor). Îşi merită însă ironiile mordante oportunismul unor filogermani de ocazie, ca Bogdan-Piteşti, Gr. Antipa, M. Sadoveanu, L. Rebreanu etc., laşitatea unor neutralişti precum Caton Theodorian sau intransigenţa antantofilului E. Lovinescu, căruia fostul „filogerman“ Topârceanu îi va da o replică dură amintindu-i că, în timp ce el „a luptat în război şi a cunoscut prizonieratul, Lovinescu a predicat războiul, dar pentru alţii, fiindcă n-a fost pe front un singur moment!“. Corect până la capăt, istoricul nu uită să consemneze şi atitudinea finală a marelui critic: sub spectrul ameninţării sovietice, autorul monografiilor despre Maiorescu şi Carp se va autorevizui radical, recunoscând că „bătrânii săi dascăli“ junimişti au avut „dreptate“.

Tot acest dosar complex şi controversat al istoriei noastre moderne a fost scos de sub vălul mitologiei oficiale după 90 de ani şi procesul se află, încă, la început. //

// LUCIAN BOIA
// „Germanofilii“. Elita
    intelectuală
    românească în anii
    Primului Război
    Mondial
// Editura Humanitas
// 2009