Sub semnul întrebării: Omul

Dacă vi s-ar cere să vă faceţi acum portretul aşa cum vi l-aţi făcut în cărţile dumneavoastră, în jurnalele dumneavoastră, în Prezent trecut, trecut prezent, cum v-aţi prezenta?

Eugène Ionesco: E foarte complicat. Nu ştiu. Nu ştiu cine sunt. Nu ştiu ce fac aici. Nu ştiu nici de unde vin, nici încotro mă duc.

Mi s-a întâmplat să mă lupt pentru lucruri în care am crezut cu moderaţie; lupte politice. Am scris chiar piese mai mult sau mai puţin politice, pentru libertate, împotriva Răului, în piesa Ucigaş fără simbrie... N-am crezut decât moderat în tot ce am făcut şi în tot ce am scris. Pentru simplul motiv cât se poate de banal că, aşa cum spunea Jean Gabin: „Nu suntem aici decât în trecere“.

Şi, cu aceasta, Jean Gabin se alătură celor mai mari şi mai profunzi filosofi şi mistici.

Şi, ca să citez şi alţi actori, aş cita-o pe Simone Signoret, care a spus: „Pe zi ce trece, înţeleg tot mai puţin“. Cu aceasta, şi ea se alătură scepticilor, dacă nu pesimiştilor.

Asta înseamnă, cred, că noi ştim cu toţii că suntem aici în trecere, că lumea nu este decât zgomot şi furie şi, totuşi, mergem mai departe.

Cred că până şi oamenii politici sunt pradă neliniştii şi că ei înşişi ştiu că totul este rizibil şi că, în cele din urmă, totul este inutil.
Pentru a cita încă un gânditor fără pretenţii, aş aminti cuvintele pe care Stalin i le-a spus lui de Gaulle sau lui Malraux, oricum relatarea îi aparţine lui Malraux: „În final, moartea e cea care câştigă!“.

Ceea ce este de necrezut pentru un comunist şi pentru un marxist care, în principiu, îşi închipuie că omenirea are un viitor, şi nu numai omenirea, ci şi universul: un viitor, un sens...

(...Tăcere)... În cele din urmă, iată ce se petrece: nu mai există ideologie, nu mai există nici măcar idei, dacă vrei să găseşti câţiva marxişti convinşi trebuie să-i cauţi în Occident. În Rusia, în Polonia, în Cehoslovacia, în Ungaria, în Bulgaria, în România nu mai sunt, dar se poartă ca şi cum ar fi.

Vedem cu toţii că Occidentul este în derută. Este în derută pentru că a  crezut la un moment dat în ideile şi în valorile sale. Nu mai crede în ele. Nici sovieticii nu mai cred în propriile lor valori. Dar ei au un enorm cinism şi o vitalitate enormă care-i determină să facă în continuare ceea ce oamenii fac de sute de ani, de secole, şi de secole, şi de secole: să colonizeze, să ocupe, să invadeze, să cucerească pieţe, teritorii.

Această vitalitate, acest gen de vitalitate fără speranţe reale o aveam şi eu la nivelul meu. Dar acum, cu vârsta, nu o mai am şi sunt tot timpul pe punctul de a demisiona. Dar ştiu bine că nu voi demisiona, că nu pot să demisionez şi că voi continua până la moarte.

Ce numiţi dumneavoatră „a demisiona“?

Ei bine, a tăcea. Dar mie îmi place să vorbesc. Sunt nemulţumit de tot ce am făcut.

Am adesea vise cu aceeaşi temă: confruntarea dintre mine şi tatăl meu. Pe când eram şcolar, licean, tatăl meu venea în camera mea să vadă dacă-mi făceam temele. Mă surprindea citind Dostoievski, de exemplu, sau poate Cei trei muşchetari. Se înfuria, îmi controla caietele. Erau în ele numai poeme începute, caricaturi.

Ei bine, am visat ceva asemănător. Am visat că tatăl meu îmi spunea: „Ai reuşit în viaţă. Eşti celebru. Eu sunt mort. Dar am auzit vorbindu-se de tine. Arată-mi ce ai făcut!“.

Atunci, deschid un sertar şi îi arăt foi de hârtie abia începute, caricaturi, hârtii îngălbenite, hârtii rupte: nimic! //

(Extras din volumul Sub semnul întrebării, de Eugène Ionesco, Editura Humanitas, Bucureşti, 1994, reprezentând convorbirea cu Pierre-Andreé Boutang şi Philippe Sollers, difuzată parţial de RF3 în iulie 1978. Publicată în Tel Quel, iarna 1978.)