Politica economică e prinsă în corset. O poate cineva elibera?

Mai este un tur de scrutin până când ne vom întoarce din nou la vechile probleme ale economiei româneşti, puse între paranteze, în lipsa unui guvern care să poată lua decizii. Dar care sunt gradele de libertate pentru politicile anului 2010?

De câteva săptămâni, deciziile importante au fost oarecum amânate, chiar dacă s-au făcut paşi înainte în economiile bugetare, prin deblocarea legilor salarizării unitare şi a reformei agenţiilor. Dar bugetul rămâne o necunoscută. Şi de aici, o serie de angajamente ale anului 2010 mai aşteaptă acordul politic. Se întâmplă asta, ca şi cum ar exista mai multe variante pentru acest an. Nu prea există. Există desigur opţiuni, dar, în termeni de rezonabilitate politică, opţiunile la îndemână pentru viitorii preşedinte – premier - guvern sunt foarte puţin diferite, în urma încorsetării în acordul cu FMI.

Din această perspectivă, dar mai ales a marilor decizii strategice care privesc România următorilor ani, actualul scrutin este cel mai puţin important din ultimii 20 de ani. Opţiunea pentru Băsescu sau Geoană este desigur importantă, dar, aşa cum se conturează politicile celor doi, deocamdată, nu va aduce nici opţiuni diferite de politică strategică şi cu atât mai puţin economice, mai ales pentru anul care vine. Desigur, contează cine va conduce. Ca să nu mai spunem că a fi la guvernare într-o perioadă de criză înseamnă acces la resurse, altfel extrem de puţine, adică o posibilitate de a trece mai uşor peste cel mai greu an al economiei româneşti din ultimul deceniu.

Din această perspectivă, opţiunile sunt importante, taberele contează şi fidelităţile vor fi răsplătite, aşa cum contează şi dacă accesul la aceste resurse precare sunt concentrate în jurul unui partid sau distribuite cât mai corect. Aceasta este miza scrutinului acum, prea detensionat pentru importanţa lui strategică, dar oarecum explicabil dacă ţinem cont de grupurile de interese de toate culorile care ştiu că pierd bani şi contracte publice în cazul unui eşec. Pentru bugetarii obişnuiţi, mediul de afaceri fără prea multe legături politice (dacă mai există), fermieri, pensionari sau elevi, studenţi sau cetăţeni obişnuiţi, anul 2010 va fi cam acelaşi, indiferent de scrutin, indiferent de premier şi indiferent de guvern, dacă asumăm o competenţă medie.

Contează enorm cine guvernează şi din perspectiva eficienţei, a corupţiei mai mari sau mai mici pe care o tolerează statul sau a eventualelor favoritisme pe care le susţine. Nu contează, din păcate, dintr-o perspectivă ideologică, economică şi financiară, pentru că 2010 este un an al guvernării strict pilotate de FMI. Se poate exclude scenariul renunţării la acordul cu Fondul. Dar acesta este unul imposibil. Situaţia financiară a României este atât de proastă pentru 2010, încât, dacă la începutul acestui an banii Fondului puteau fi consideraţi o „centură de protecţie“, la anul vor trebui consideraţi sursă de supravieţuire pentru a nu destabiliza întreaga structură bugetară a ţării. Scenariul renunţării la acord este unul exclus, indiferent cine vor fi viitorii preşedinte – premier.

Provocările anului 2010 sunt atât de restrictive, încât diferenţele de abordare vor fi cel mult de strategie politică. Cea mai importantă problemă a anului 2010 rămâne rezolvarea chestiunii cheltuielilor cu salariile şi pensiile, care, prin creşterea nejustificată din perioada precedentă, au contribuit la alimentarea exagerată şi periculoasă a cererii interne, aşa cum sună această chestiune în verdictul Fondului. Întrebarea este atunci dacă riscul unei politici „social-democrate“ va încurca aceste socoteli, de vreme ce disponibilizările din sectorul public nu erau agreate înainte de alegeri (dar la guvernare opţiunile devin întotdeauna mai responsabile). Atunci, diferenţele care se pot contura vor fi între respectarea fidelă a acordului şi una mai rebelă, diferenţe care nu sunt neapărat pe linie ideologică, de vreme ce ambele partide mari ştiu bine acordul şi au participat, până în octombrie, la implementarea lui.

Riscul ca Legea pensiilor – documentul rămas în urmă, dintre cele care presupun marile reforme – să nu treacă în mare în formula propusă e minim, având în vedere lipsa de soluţii alternative. Reducerea cu aproape 10% a cheltuielilor publice de anul viitor nu dă nici o şansă viitoarei conduceri să-şi permită altceva decât să urmeze drumul deja pornit. Mai mult, nici măcar gesturi suplimentare de protecţie socială nu sunt posibile. Anul viitor va beneficia de o sumă dublă faţă de cea din 2009, de 500 milioane de lei, pentru asigurarea venitului minim garantat, dar e singurul ajutor suplimentar posibil în lipsa altor fonduri. Pe scurt, nu respectarea acordului îngrijorează – de vreme ce alternativa nu e posibilă –, ci doar respectarea acordului! Acordul este unul de reducere a cheltuielilor şi de consolidare a echilibrelor bugetare de finanţare. Atât! Guvernarea înţeleaptă de care România are nevoie trebuie să fie cea care trece totuşi dincolo de premizele acestui acord şi reuşeşte să pună bazele unei creşterei economice, nu doar unei economii accentuate. După un an semiratat, a face doar economii e prea puţin.

O abordare rebelă a acordului nu ar ţine cont de paşii mici şi temători ai constrângerilor bugetare, ci ar trebui să pună şi altfel problema intrării pe creştere. Una dintre variante, aceea a investiţiilor publice, este compromisă. După cum arată capacitatea financiară a statului român, investiţiile pentru 2010 vor fi un capitol secundar şi minor în buget. Ce se poate, aşadar, obţine dincolo de litera acordului? O politică de reducere a cheltuielilor este prea puţin pentru 2010 şi, atunci, singurele întrebări ţin de modul cum se poate obţine o creştere economică. Sunt puţine soluţii şi ele vizează, pe lângă un an agricol ploios (asta nu ţine nici de Fond, nici de guvern), singurele fenomene care ne-au ajutat şi anii trecuţi: exporturile şi investiţiile străine.

Dacă de la ultimele nu prea putem spera prea mult, de vreme ce încă suntem sub „investment grade“, în lipsa unei guvernări stabile, şansa exportuilor este singura rezonabilă, în condiţiile în care pieţele externe se dezgheaţă. Guvernul poate construi o strategie de export şi poate sprijini exportatorii să intre pe pieţe pierdute, aşa cum poate oferi şi o serie de garanţii rezonabile prin activarea Eximbank, o bancă prea amorţită. Dar cam atât. Principalul sprijin pentru exportatori ţine de cursul de schimb. Un curs care să rămână cel puţin la 4,3 este şansa exporturilor să tragă după ele economia. Pentru aceasta, ar trebui o recunoaştere a caracterului social al cursului pentru România. Este vreun preşedinte / premier dispus să ia în considerare creşterea economică drept prioritate naţională, cu riscul de a avea o monedă mai slabă şi de a compromite chiar o serie de rate de credite în valută?

Este vreun preşedinte / premier dispus să mizeze pe economie, şi nu pe protecţie socială sau, paradoxal, pe producţie, şi nu pe bănci? Poate fi acordul cu Fondul doar un punct de pornire, şi nu scopul suprem al politicilor economice în România?