Scandalul ANI e doar vârful aisbergului

Dacă cineva ar fi aterizat în România, în plin scandal ANI, ar putea crede că mulţi jurnalişti autohtoni au aflat cu surprindere cum doi dintre cei mai cunoscuţi dintre colegii lor au fost implicaţi într-un scandal de şantaj politic.

Recentul scandal în care au fost implicaţi doi „ziarişti“ a dezvăluit un model de afaceri cu adevărat de succes, dacă ne luăm după prosperitatea afişată de patroni şi şefi de gazete, multe cu audienţe minuscule. În realitate, astfel de întâmplări reprezintă, din păcate, o practică larg răspândită de mai bine de zece ani, bine cunoscută în redacţii. E drept, de cele mai multe ori, motivaţia nu sunt jocurile politice, ci banii. Dacă derapaje jurnalistice or mai fi existând şi pe alte meleaguri, şantajul de presă instituţionalizat, făcut ca la carte, e un produs specific românesc. Nu-l întâlnim prin alte ţări, nici măcar în Europa de Est.

Unii s-ar putea întreba de ce breasla nu a reacţionat în tot acest timp. Trebuie spus că au existat demersuri în acest sens. De pildă, un număr de organizaţii profesionale, grupate în Convenţia Organizaţiilor de Media, a încercat, în câteva rânduri, să introducă mecanisme de autoreglementare care să impună respectarea codurilor deontologice pe care mai toată lumea le atârnă frumos pe perete. Însă, fără sprijinul structurilor patronale din mass-media şi mai ales fără o largă coagulare a jurnaliştilor în jurul unor principii fundamentale, astfel de încercări au rămas, în final, fără finalitate. Iar în timp, lucrurile s-au înrăutăţit într-atât, încât cei mai vechi, în majoritate s-au resemnat şi s-au integrat disciplinat în pluton, iar noii veniţi prin redacţii au ajuns să asimileze mocirla morală şi profesională din jur cu starea de normalitate.

Am aflat, la sfârşitul săptămânii trecute, că trustul Realitatea–Caţavencu a încetat orice colaborare cu Sorin Roşca Stănescu şi Bogdan Chirieac. O măsură fermă, neechivocă care, veţi spune, trebuie salutată. Cu un amendament, care trebuie privit, la rândul său, într-un context mai general. De unul singur, un ziarist obişnuit nu poate oferi garanţii de protecţie unei persoane care doreşte să blocheze apariţia unor dezvăluiri în mass-media, aşa cum aflăm din stenogramele din cazul ANI că i se ofereau, de pildă, lui Cătălin Macovei, preşedintele instituţiei cu pricina. Asta o poate face doar patronul grupului de presă, eventual o persoană care deţine funcţia editorială de vârf. Sau un emisar al acestuia. Altfel spus, avem nu doar o problemă de etică profesională la nivel personal, ci şi un impas deontologic la nivel instituţional. Dacă eludăm acest aspect esenţial, riscăm să nu înţelegem că măsurile punitive cu titlu individual nu rezolvă în fond mare lucru.

După cum e la fel de important să devoalăm responsabilitatea celor care, mulţi în cunoştinţă de cauză fiind, acceptă tacit fenomenul şi îi cultivă fără mari reţineri, cauţionându-i, pe cei care fac uz de şantajul de presă sau îi maculează pe X sau Y la comandă, aproape la lumina zilei. În Bucureşti, dar şi prin ţară, pentru că practica e una generalizată, oameni politici de prim rang, demnitari, personalităţi din cele mai diverse domenii se amestecă la recepţii cu cei în cauză, se salută şi se sărută cu căldură. Există un tip de complicitate generalizată când victimele se amestecă bine mersi cu „agresorii“. Mai ales că cel care te atacă astăzi poate fi mâine util, atunci când ai tu de discreditat un adversar.

De ce se întâmplă aşa? Din cel puţin două motive. Primul ţine de ceea ce am putea numi standardele etice extrem de coborâte existente în ansamblul societăţii româ­neşti. Inclusiv în presă. Deşi verbal oamenii se declară indignaţi când sunt puşi să comenteze, de pildă, diferite cazuri de corupţie la nivel individual, atunci când sunt chiar ei puşi în faţa unor situaţii concrete, intransigenţa morală se evaporă în bună măsură. În aceste condiţii, nu e de mirare că acest tip de comportament este, în realitate, mult mai puţin sancţionat decât am putea crede, dacă ne-am lua după ceea ce declară electoratul. În al doilea rând, la nivelul celei mai mari părţi a oamenilor plasaţi pe diferite poziţii de răspundere în administraţia de stat de către partidele politice, ideea de responsabilitate e cu totul străină.

Acest climat general „foarte românesc“ a favorizat, în bună măsură, evoluţii care ne-au condus la o situaţie comparabilă doar cu ceea ce se întâmpla în Rusia în perioada Elţîn: apariţia unor mari trusturi de presă controlate de un număr restrâns de persoane, al căror rost principal nu este acela de a dezvolta afaceri de succes în mass-media, ci de a pune la dispoziţia patronilor „arme“ care să le asigure, pe de o parte, protecţia, iar pe de alta, să le permită să tranzacţioneze cu politicienii influenţă, la schimb cu obţinerea unor avantaje economice în domenii care nu au nicio legătură cu presa.

Pionierul acestui tip de concept a fost Dan Voiculescu, care, încă de la mijlocul anilor ‘90, a combinat, practic la vedere, politica, media şi afacerile. Un amestec perfect firesc, în opinia sa. Într-un comunicat din 20 decembrie 2006, liderul PC eticheta „recentul atac virulent al preşedintelui Băsescu la adresa trusturilor de presă private“ drept un „atentat la libertatea de exprimare a ziariştilor români“. „În toată lumea democratică, presa liberă are la bază capitalul privat şi este deţinută, în mare măsură, de grupuri economice puternice.“ O idee, după cum se vede, îmbrăţişată cu entuziasm de mulţi alţii, în Bucureşti şi în provincie.

Scandalul ANI nu e nici pe departe un caz individual, izolat, ci simptomul unei boli de sistem, cu complicităţi extinse. Dar, dacă diagnosticul e destul de clar, leacurile sunt mai greu de găsit şi mai ales mult mai greu de administrat. //