22 Plus, nr. 287 - Louvre–Rivoli versus Industriilor

Pereţii staţiilor de metrou la Paris au servit de la început ca suport pentru reclame. Lipsesc ecranele de televizor, iar afişele teatrelor, ale cinematografelor sau ale reclamelor pentru diverse produse dovedesc o inventivitate şi o expresivitate care îţi încântă ochiul.

Cui îi place să meargă cu metroul? Cel puţin în Bucureşti… Unora le displace că aştepţi, uneori, în unele staţii, până la 20 de minute. Alţii reclamă mirosul neplăcut al coridoarelor, alţii se simt deranjaţi de urâţenia lui arhitecturală, peste care societatea de tranziţie s-a grăbit să aşeze afişe publicitare enorme, disproporţionate faţă de spaţiul în care funcţionează. Ca să nu mai vorbim despre ecranele de televizor care macină imagini spre care nu poţi să nu te uiţi, în treacăt, pentru că posedă puterea aproape malefică de a-ţi capta ochiul şi capacitatea de a-ţi induce frustrarea că undeva se petrece ceva important, iar tu eşti absent de acolo. Prin urmare, trebuie să urmăreşti ecranul acela care, chiar lipsit de sonor, te readuce în tumultul adevăratei vieţi.

Merg şi eu cu metroul în Bucureşti, în lipsă de ceva mai bun. Oricâte aş avea să-i reproşez - în primul rând aglomeraţia destabilizatoare care face ca, în vagon, să te sufoci de-a dreptul, iar la coborâre, prizonier într-o mulţime care aleargă bezmetic, să-ţi percepi corpul ca pe o maşinărie – prefer metroul ambuteiajelor.

Văzut ca o „realizare măreaţă a socialismului“, chiar a lui Ceauşescu personal, de către nostalgici, metroul bucureştean asigură azi, în mod complet nesatisfăcător, nevoia de transport a Capitalei. Facem apel la el ca la un rău necesar, visând la ziua când va avea nu doar mai multe linii şi staţii, ci şi ceva mai multă „culoare“.

Am fost recent la Paris şi am luat metroul. Construit în 1900, metroul parizian a cunoscut adăugiri multiple de-a lungul anilor, reuşind să „acopere“ oraşul în mod eficace. Patru milioane de oameni îl folosesc zilnic, astăzi. Sigur că lungile culoare nu răspândesc miros de trandafiri, dar există câteva lucruri pentru care îmi place să merg cu metroul la Paris. În primul rând, la orele de vârf, garniturile se succed la interval de 2 minute (4 minute – în rest şi 8 minute seara), aşa că nu pierzi timpul. E drept că, în vagoane, oamenii evită să se privească mai mult de 2-3 secunde, privirea insistentă fiind percepută ca agresiune. Te simţi, prin urmare, în mijlocul unor oameni reci, dar ai avantajul că te poţi gândi liniştit la ale tale, pentru că cei care vorbesc, puţini, o fac în şoaptă.

Graba nebună pune stăpânire pe mulţimea care erupe din vagoane, aceeaşi masă compactă de oameni pe care eu o numesc „echipă de marş forţat“ se formează, ca la Bucureşti, dar există mai multă grijă în a nu-i lovi pe ceilalţi. Dacă totuşi coliziunea are loc, scuzele trebuie rostite convingător!

În fine, decorarea staţiilor de metrou la Paris e o întreagă poveste. Pereţii staţiilor au servit de la început ca suport pentru reclame. Lipsesc ecranele de televizor, iar afişele teatrelor (multe şi variate), ale cinematografelor sau ale reclamelor pentru diverse produse dovedesc o inventivitate şi o expresivitate care îţi încântă ochiul (dacă nu eşti snob!).

Există staţii asa-zis „culturale“, care trebuie văzute aproape ca nişte obiective turistice: la Louvre-Rivoli se găsesc reproduceri ale unor capodopere din faimosul muzeu, luminate fiecare, la Bastille, fosta fortăreaţă e marcată cu linii galbene şi există şi o frescă istorică; la Tuileries, decoraţiunile amintesc de un muzeu de artă contemporană; la Parmentier, plăcile de metal emailate dau un aer particular staţiei; la Pont Neuf există monede şi în reprezentări murale, şi în vitrine; la Cluny-La Sorbonne se pot vedea mozaicurile lui Jean Bazaine; la Arts et Mé­tiers pot fi admirate plăcile de cupru desenate de François Schuiten.

Îmi place că faianţa albă a pereţilor dă impresia de mai multă lumină, îmi place că unele intrări păstrează decoraţiunea de tip Art Nouveau, creată de Hector Guimard, şi îmi mai place muzica pe care o poţi auzi în metrou. Nu cea cântată prost de ţambalagii veniţi din România, ci cea a cântăreţilor ambulanţi francezi sau străini care cântă la un instrument, pe culoarele lungi şi reci.

Am auzit în urmă cu câţiva ani, la o miniorgă, Toccata şi Fuga în re minor de Bach. Amplificată de subteran, muzica reverbera până departe. Şi la această ultimă vizită am ascultat o bucată muzicală clasică, fără să pot să o identific.

Baudelaire spunea că Parisul e oraşul care păcătuieşte prin cultul pentru frumuseţea artificială. Cât despre noi, am putea spune că avem întâi de învăţat şi abia apoi de exagerat...