prima pagina

S

unt un cititor consecvent si un roman dezamagit. Atasez acestui email o mica scrisoare de protest vis a vis de modul in care statul roman trateaza situatia cercetatorilor romani de le Institutul Universitar European din Florenta. In speranta ca acest mesaj va primi sprijinul dumneavoastra si un mic loc in paginile jurnalului, va stau la dispozitie pentru eventuale clarificari ori comentarii.

* * *

În ciuda avertismentului Hannei Arendt cu privire la rolul fundamental al cetățeniei în asigurarea accessului la drepturi individuale, există cazuri în care persoanele fără nici o cetățenie (stateless) beneficiază de drepturi superioare și tratament privilegiat în comparație cu cetățenii anumitor state (mărturie în acest sens entuziamul cu care mulți dintre imigranți rătăcesc documentele de identitate). La acesta se adaugă diferența enormă dintre drepturile și oportunitățile pe care diferite cetățenii le oferă fericiților sau mai puțin fericiților lor subiecți. Declarația Drepturilor Universale ale Omului prescrie un drept universal la cetățenie însă nimeni nu are un prima facie drept la orice cetățenie ori la o cetățenie anume, după gust.

Ca doctorand în științe politice la Institutul Universitar European- IUE (http://www.eui.eu/), pe o temă legată de drepturile cetățenești, imi este dat să probez aceste gânduri abstracte printr-un mini studiu de caz personal. În primul rând, IUE este o înstituție de cercetare interguvernamentală stabilită de statele fondatoare ale Comunităților Europene în 1972 cu rolul de a crea un spațiu de cercetare și schimb european în sprijinul și avangarda integrării europene (de unde și concentrarea pe științe sociale în sensul larg). Prin statut, Institutul se bucură de autonomie deplină în ceea ce privește procesul cercetării, inclusiv selecția cercetătorilor, și primește fonduri de la statele membre (în present 19 state ale Uniunii Europene- UE) care, printre altele, finanțează granturi pentru cercetătorii lor naționali. De remarcat este faptul că nu toate statele membre ale UE au aderat la Convenția IUE; spre exemplu, din grupul de state care au aderat la UE în 2004/7 doar Cipru, Estonia, Polonia și Slovenia au semnat acorduri cu IUE.

Oarecum surprinzător, în 2008 România a ratificat Convenția de aderare la IUE (sancționată prin Legea 110/14 aprilie 2009), asumându-și responsabilitatea de a participa la dezvoltarea IUE și de a finanța un număr de granturi pentru cercetători români. De remarcat este faptul că înainte de 2009 Institutul nu a prea văzut picior de doctorand român (excepție făcând cei câțiva români acoperiți de granturile altor state în perioada premergătoare intrării României în UE). În momentul de față, în baza acordului cu România, IUE găzduiește șapte cercetători români.

Prestigiul instituției datorat calității cercetării, a excelentului său personal și poziției sale privilegiate în raport cu centrele de putere ale Europei actuale pot justifica foarte bine inițiativa diplomatică a României, precum și entuziasmul celor câțiva cercetători români care s-au încumetat să calce pragul Institutului. Din nefericire pentru aceștia din urmă, sentimental euforic de a fi inter pares printre europeni, de a activa într-unul dintre nucleele epistemice ale Europei nu a fost să dureze mai mult de câteva luni. În ciuda obligațiilor politice și legale asumate, în iunie 2009 România a sistat contactul cu IUE, respectiv a încetat să contribuie la finanțarea propriilor săi cercetători. Surpriza s-a transformat în neînțelegere, anxietate, afront, eșuând în cele din urmă în penibil.

De la bun început se pune întrebarea de ce a aderat România din moment ce este clar că nu dorește ori nu e capabilă să își asume responsabilitatea. Duceam oare lipsă de ocazii în care să ne facem de râs? Cum e posibil ca un stat care se vrea decent, cu aspirații de recunoaștere la nivel european, să acționeze ca o gașcă de oportuniști promițând în dreapta și în stanga fără sinchisirea de a respecta propriile obligații? De parcă cineva se joacă de-a statul și, mai rău, trișează de câte ori jocul pare să devină mai puțin profitabil.

Haos politic, cacafonie administrativă, culpe individuale nu pot explica câteva luni de zbatere în care Institutul nu a reușit să comunice în mod decent cu autoritățile române (omit titulatura acestora adoptând perspective interlocutorului european pentru care la capătul firului se află România), nu mai vorbim de soluționarea problemei. Încălcării perceptului etic primar la respectării promisiunii date (nemenționând obligația pur legală) i se adaugă terfelirea cutumei bunului simț de a nu întoarce spatele celui care ți se adresează. Penibilul autorităților române s-a întins de la închiderea în nas a telefonului (Secretarului General al IUE) până la românesca facere-pe-prostu, sub pretinderea inaptitudinilor lingvistice ori a vacuumului informațional.

Pe de o parte: uimire, zeflemea, zâmbete cu subînțeles (ah, România!)- mici dar dureroase însăilări în goblenul pestriț al mult trâmbițatei imagini a României. Pe de altă parte: dezamăgire, jenă și înverșunare- minunate sentimente pe care statul roman le cultivă în speranța atragerii românilor (să nu folosesc compromisul termen- specialiștilor) acasă.

Între timp, cercetătorii români trebuie să recurgă periodic la anumite împrumuturi de subsistență oferite nu cu mare tragere de inimă de Institut fără a avea măcar certitudinea că statul lor, în teorie- protectorul major al drepturilor lor, își va lua în serios responsabilitățile asumate. Ca o ironie, unii dintre cercetătorii români au fost acceptați în Institut înaintea contractării cu România beneficiind de susținerea financiară a IUE; ca urmare a aderării României, aceștia au fost luați în grijă de România.

În fine, România încalcă o Convenție internațională la care este parte, se face de râs pentru a câta oară în “Europa” și nesocotește soarta propriilor săi cetățeni prejudiciindu-le integritatea fizică și intelectuală prin false promisiuni și nesinchiseală. Cu siguranță aceasta nu e cea mai important problemă a României în aceste vremuri tulburi (deși aceasta e cea mai mare problemă a celor direct afectați) dar reacția autorităților române spune suficient despre filosofia noastră de stat.

Cât despre binefacerile cetățeniei, imaginați-va populația României dacă mâine tuturor (românilor) li s-ar oferi șansa efectivă de a opta pentru o altă cetățenie, după bunul plac. Aceasta să fie măsura mândriei noatre naționale!