Viceversa - Republica bananieră. Expresia anilor 80 în arta poloneză*

Noi am început. Voi aţi încheiat. Afişul acesta al Institutului Cultural Polonez a împînzit metroul şi spaţiul public bucureştean (şi nu numai) în ultimele luni. Noi (adică ei, polonezii) au început doborîrea comunismului. E un lucru ştiut de toată lumea. La începutul anilor 80, atunci cînd comunismul părea încă un sistem politic etern şi legitim pentru mulţi, Polonia era scuturată de revolte masive, regimul autoritar de acolo se confrunta cu Solidaritatea, un sindicat politizat, critic şi eficace în pornirea lui de a paraliza corpul epileptic al societăţii comuniste prin accese de sufocare, dar şi cu o Biserică catolică energică, gata să-şi ofere martirii sub legea marţială, precum Jerzy Popieluszko, preotul oţelarilor asasinat în 1984, pentru cauza dezrobirii de sub jugul comunist.  Acum vine şi rîndul lui Voi (adică noi, românii), care, spune afişul, am încheiat, am împlinit căderea comunismului. Aici încep însă problemele. Iar problemele nu sînt ale afişului, ci ale noastre. Afişul polonez este politicos, dar nu şi drept faţă de noi.

Ceea ce Polonia a început printr-o amplă mişcare de conştientizare socială şi de organizare civică responsabilă pentru autoconservarea naţională, România a încheiat printr-o incredibilă debandadă sinucigaşă, cu mii de victime absolut nevinovate, în sensul de inconştiente. Polonia a început cu tenacitate şi a continuat  eroic. Organizarea polonezilor a urmărit victoria asupra comunismului şi totodată protejarea naţiei. Cei care au pierit în acest scop, relativ puţini, au fost repere morale lucide care şi-au asumat riscurile în chip conştient, au scris, au vorbit, au manifestat împotriva regimului. Dacă nu ar fi avut conştiinţa ţelului şi a riscurilor, martirajul lor ar fi fost altceva, o simplă pierdere colaterală.  Dimpotrivă, România s-a complăcut în torpoare şi s-a trezit somnambulic, disperat şi convulsiv, urmărind în degringolada revoltei, se vede acum, după 20 de ani, doar irelevanta ucidere a Ceauşeştilor, şi plătind pentru asta cel mai scump preţ pe cadavru de locuitor din lagărul comunist. Multe victime au devenit martiri din întîmplare (civili împuşcaţi arbitrar pe stradă sau soldaţi în termen trimişi de superiori incompetenţi să se omoare unii pe alţii) şi printr-o forţare a accepţiunii cuvîntului, căci doar cîţiva au apucat, atunci, să demonstreze conştient pentru căderea comunismului. Revăzut şi recitit astfel, afişul Institutului Polonez, sună, de fapt, Noi am început bine. Voi aţi încheiat rău. Ei au început (şi au continuat bine) pentru că au ştiut să-şi urmărească interesul naţional. Noi am sfîrşit-o rău pentru că atunci cînd comunismul nu era doar mort, ci deja putred, am ştiut cum să facem încît să provocăm o catastrofă naţională, crime inutile şi degradante pe care doar fiinţe iresponsabile le pot omologa martirajului şi sublimului.

Asta ne spune nouă, fără voia ei, şi expoziţia Republica bananieră. Expresia anilor 80, adusă de către acelaşi Institut Polonez la Bucureşti. Titlul, trimitere la un afiş protestatar al epocii, este relevant : în timpul comunismului, polonezii în general, nu doar artiştii, au simţit că ţara le-a fost luată, că era colonizată de un duşman străin care a virusat-o şi a transformat-o într-o colonie în care locuitorii nu se mai recunoşteau ca autohtoni, ci sclavi pe o plantaţie ideologică falimentară, producătoare de rebuturi umane. Nefericirea românilor vine din aceea că noi am continuat să ne simţim români în România comunistă, iar unii erau chiar mîndri de asta. Artiştii polonezi ai anilor 80 au redescoperit, ca toţi polonezii acelor timpuri, solidaritatea. Nu este vorba despre sindicatul cu acelaşi nume, ci despre fenomenul civic al comuniunii, din care s-a hrănit şi Solidaritatea, dar şi nenumăratele grupuri artistice prezentate în expoziţia Republica bananieră : Lodz Kaliska, Alternativa Portocalie (portocaliul anti-neocomunismului de mai tîrziu vine de la ei, de la nişte artişti), Luxus, Gruppa, TOTART etc. Iar manifestările lor, care au erodat ideologia comunistă, par, la prima vedere a unui purist amator de artă din România, doar aiureli : Mişcarea de eliberare a piticilor, Zilele Moş Crăciun, festivaluri precum Festivalul Porno, acţiuni precum Cui i-e frică de hîrtia igienică ? , instalaţii precum Prăjituri cu termen de valabilitate prelungit etc. Toate aceste manifestări derizorii şi aberante nu făceau decît să incrimineze cu asiduitate derizoriul şi aberaţia existenţei în comunism. Şi de aceea erau eficiente, active, corozive. Dimpotrivă, în acele vremuri, arta românească era dedicată unor întreprinderi alese, spirituale, pure, deloc derizorii, făcute în numele valorilor perene, neatinse de absurdul cotidianului comunist (care era la noi, dacă se poate spune astfel, mai absurd chiar decît cel polonez).

Artiştii români ai anilor 80, izolaţi în singularităţi geniale,  creau opere complete, solitare şi nemuritoare, pe subiecte din istoria artei mari, pline de credinţă şi de profunzime, de eleganţă şi de măiestrie plastică. Opere defuncte încă de cînd erau zămislite. Opere roase de ignorarea cu bună ştiinţă a ororii cotidiene într-un regim politic ilegitim şi anormal. Neînţelegînd şi nedenunţînd bananizarea României, artiştii au contribuit şi ei, după puterile lor, la efectul ultim al acesteia, la canibalizarea din decembrie 1989. Politicoasă, ca şi afişul, expoziţia Republica bananieră constituie, şi ea, o lecţie usturătoare dată conştiinţei publice autohtone : ea arată că, totuşi, se putea, numai că noi n-am ştiut sau n-am putut.

* MNAC, Galeria Etaj 3-4, 9-30 octombrie