Europa – perdantul raportului privind cauzele razboiului ruso-georgian

Războiul ruso-georgian din august 2008 a plasat UE într-o poziţie dificilă. Rusia nu numai că invadase un stat vecin, pentru prima dată după asaltul sovietic împotriva Afganistanului din 1979, dar, prin recunoaşterea Abhaziei şi Osetiei de Sud ca state independente, Rusia a încălcat principiul fundamental al sistemului european de securitate, afirmat după Războiul Rece: acela că frontierele, în Europa, nu vor mai fi schimbate niciodată prin forţa armelor. Să nu uităm că şi Georgia a făcut erori clare, angajându-se într-un conflict militar cu Rusia, deşi aliaţii săi erau ferm împotriva. Atmosfera s-a inflamat pe măsura ce ambele părţi s-au acuzat reciproc de agresiune, atrocităţi şi încălcări ale dreptului internaţional. Aşadar, ce era de făcut? UE a optat pentru un clasic răspuns politic. A creat o comisie independentă cu misiunea de a investiga originile conflictului, prezidată de un diplomat elveţian Heidi Tagliavini. Recent, la Bruxelles, Heidi Tagliavini şi-a prezentat concluziile.

Iniţial, atenţia mass-media s-a concentrat pe o singura propoziţie din raport, care spunea că preşedintele Mikhail Saakashvili a început razboiul prin atacarea capitalei Osetiei de Sud, Tskhinvali, în noaptea de 7 august. În acelaşi timp, textul accentuază că incidentul reprezintă doar culminarea unei lanţ de evenimente şi provocari succesive derulate pe parcursul ultimelor luni sau chiar ani. Rusia a decupat prima parte a concluziei, clamând că a avut tot timpul dreptate. Georgia şi-a asumat a doua parte a concluziei, arătând că a fost provocată şi atrasa în război. Tagliavini a mers şi mai departe, decât raportul însuşi, spunând că, în opinia sa, motivaţiile părţii georgiene nu ofereau suficientă platforma legala pentru a justifica acţiunile Georgiei din acea zi.

Pe de o parte, concluziile raportului aruncă în aer naraţiunea oficiala a Rusiei. Raportul spune foarte clar că acesta a fost, înainte de toate, un război purtat între Georgia şi Rusia, nu un conflict între Georgia şi proviciile sale separatiste. Rusia îşi fundamenta propriul său casus belli pe trei argumente: că forţele georgiene au încercat să comită un genocid împotriva osetinilor; că georgienii au atacat forţele ruseşti de “menţinere a pacii”; şi că Rusia avea dreptul şi obligaţia de a-i apăra pe cetăţenii ruşi din aceste regiuni. Niciunul dintre aceste argumente nu este confirmat de către raportul UE. Raportul respinge afirmaţiile Rusiei despre genocid ca fiind nefondate şi neconfirmate prin dovezi factuale. Mai mult, concluzionează că distribuţia de paşapoarte ruseşti populaţiei din Abhazia şi Osetia de Sud, cu câţiva ani înainte de război-creând astfel presupuşi cetăţeni ruşi pe care Moscova avea datoria să îi apere- a fost ilegală. UE acceptă dreptul Rusiei de a-şi apara forţele de menţinere a păcii din regiune, dar afirmă că răspunsul militar al Rusiei a fost disproporţionat în raport cu ameninţările la care aceste forţe erau expuse. Se concluzionează că recunoaşterea secesiunii celor doua provincii separatiste de către Moscova contravine dreptului internaţional.

Pe fond însă, raportul Tagliavini nu merge suficient de departe în a critica greşelile Vestului care au contribuit la precipitarea razboiului, în sensul că nu detaliaza modul în care politicile occidentale (recunoaşterea independenţei provinciei Kossovo) au oferit Moscovei un pretext pentru război. În plus evită să numească erorile evidente conţinute în aranjamentul de pace negociat de către preşedintele Franţei Nicolas Sakozy. Dar poate toate acestea ar fi fost nişte concluzii mult prea incomode pentru UE.

De ce a actionat astfel preşedintele Misha Saakashvili?

Raportul lasă fără răspuns întrebarea centrală: de ce a acţionat în acest fel preşedintele Misha Saakashvili? Acest aspect este în mod special relevant, din moment ce Tagliavini a afirmat că Georgia nu poate prezenta o justificare legala pentru acţiunile sale. Documentându-mă asupra subiectului şi vorbind cu Saakashvili despre pericolul războiului, atât înainte cât şi după august 2008, cred că răspunsul este unul direct. Acţiunile sale au survenit după o serie lungă de ameninţări ruseşti, inclusiv cele făcute chiar de Putin, avertizând că Georgia va suferi consecinţe în caz că îşi va continua drumul spre Vest. Moscova a respins propunerile secrete de pace lansate de Saakashvili, iar independenţa provinciei Kosovo, formalizată prin deciziile summitului NATO de la Bucureşti, a oferit Moscovei pretextul escaladării presiunilor asupra Georgiei. În acel context, Saakashvili a ales un răspuns disperat faţă de ceea ce credea că reprezintă o ameninţare iminentă de purificare etnică pentru zeci de mii de cetăţeni georgieni, la care se adăuga pericolul pierderii pentru totdeauna a Osetiei de Sud şi a Abkhaziei şi chiar un asalt rusesc asupra capitalei Tbilisi. Rapoartele de intelligence prezentate lui Saakashvili în acea zi sugereau ca Georgia era invadată pas cu pas.

Pur şi simplu, pentru Saakashvili a nu face nimic, nu era o opţiune. În plus, era convins că nu ar fi supravieşuit niciodată politic daca nu ar fi făcut nimic.

Sigur ca oricine poate ajunge la concluzia că a fost o alegere greşită. Pe fond, Saakashvili a început un război asupra căruia aliaşii săi l-au avertizat să nu îl înceapă-un război în care ei nu îl puteau sprijini şi pe care Georgia nu îl putea câştiga. În plus, forţele armate ale Georgiei nu aveau antrenamentul şi echipamentul pentru o confruntare cu armata rusă. Dar de ce a acţionat în acest fel Saakashvili nu este un mare mister: preşedintele Georgiei era încolţit. A avut de ales între două opţiuni: să se scufunde în mod paşnic sau să se opună. Şi a ales să lupte.

Ce nu spune raportul

Motivul mai larg pentru care raportul într-adevăr contează este acela că ne arată că războiul ruso-georgian reprezintă un eşec al întregului sistem european de securitate pe care ne-am propus să îl construim după căderea Cortinei de Fier.  Acest sistem era gândit să interzica sferele de influenţă, să prevină comportamentul rapace al statelor mari şi să garanteze securitatea celor mai mici-creând, în mod suplimentar, mecanisme de avertizare timpurie împotriva acumulării tensiunilor şi mecanisme de prevenire a războiului.

În august 2008, sistemul a fost zdruncinat din temelii. Războiul a fost o ciocnire pe de o parte, între filozofia centrală asumată de către procesul Helsinki care afirma dreptul statelor de a-şi alege singure opţiunile de politică internă şi politică externă-inclusiv alianţele-şi pe de altă parte, determinarea tot mai mare a Moscovei de a-şi crea o sfera privilegiată de interese la frontierele sale. După cum ministrul de externe Lavrov i-a spus lui Condi Rice, obiectivul Rusiei era schimbarea regimului şi înlăturarea lui Saakashvili.

În consecinţă, nu trebuie să ne facem iluzii.  Miza din spatele conflictului şi care, în cele din urmă, a şi generat războiul nu a fost depăşită. Ea se afla încă acolo: Georgia încă doreşte să meargă spre Vest, iar Moscova vrea să o oprească. Conflictul nu s-a încheiat. A fost doar amânat. Între timp, deşi  mecanismele de menţinere a păcii desfăşurate în regiune sunt diferite-peste 200 de observatori UE neînarmaţi-totuşi, ele rămân inadecvate.

Pe fond, cele mai importante întrebări lăsate fără răspuns de către raportul Comisiei Europene sunt acestea: am extras oare lecţiile potrivite din acest război? Suntem oare mai înţelepţi şi mai bine poziţionaţi astăzi, dacă vrem să prevenim un alt conflict în Georgia? Şi ce facem cu Ucraina din apropiere, unde problemele par să se acumuleze? Aceste întrebări sunt esenţiale pentru că, dacă nu suntem în stare să învăţăm din propriile noastre greşeli, avem reţeta unui nou război-şi probabil că vom avea o altă comisie care să determine ce s-a întâmplat.

Adaptare de Octavian Manea după “Ironed Curtain - The Biggest Loser in the EU’s Report on the Russia-Georgia War Is … Europe”, de Ronald Asmus, The New Republic, 8 octombrie 2009.

Ronald D. Asmus este director executiv al Centrului de Studii Transatlantice din cadrul GMF Bruxelles şi autor al unei cărţi asupra războiului ruso-georgian “A Little War That Shook the World: Georgia, Russia, and the Future of the West” aflată în curs de apariţie la editura Palgrave Macmillan.