prima pagina

„

Tot ce putem să indicăm ca prezenţă NATO în Polonia este un centru nefinalizat de conferinţe, ceea ce nu prea îţi dă încredere că NATO ar apăra acest centru de conferinţe. Dacă mă întrebaţi dacă e mai bine să avem garanţii care nu sunt credibile decât să nu le avem deloc, atunci foarte direct vă răspund că experienţa Poloniei din 1939 ne arată că e mai bine să nu avem niciun fel de garanţii.“ (Radoslaw Sikorski, aprilie 2008)

Asistăm oare la o criză pe flancul de est? Este o întrebare tot mai „trendy“, astăzi, după vizita preşedintelui Obama la Moscova. Catalizatorul dezbaterii l-a constituit scrisoarea deschisă adresată administraţiei Obama de către generaţia preşedinţilor euroatlantişti din statele Noii Europe, care, pe parcursul anilor ’90, au pus bazele procesului de extindere spre est a garanţiilor de securitate ale NATO. Este o preocupare legitimă care survine pe fondul afirmării unui anumit deficit de atenţie al administraţiei Obama faţă de reasigurarea strategică a flancului de est al Alianţei.

Analizată în perspectivă, poziţia Washingtonului conturează o listă de priorităţi centrată pe dosare complexe, precum Iranul şi Coreea de Nord, în gestiunea cărora rolul Rusiei este considerat esenţial. În această logică şi în plin proces de destindere a relaţiei cu Rusia, este de presupus că Washingtonul se va abţine de la gesturi care ar putea să irite sau să provoace Moscova. Astfel observăm această echilibristică adoptată în dezbaterea privind scutul antirachetă, dar şi pledoaria la nivelul NATO, ca Alianţa să revină la „bussiness as usual“ în relaţia cu Moscova. Ceea ce îi nelinişteşte însă pe semnatarii scrisorii este faptul că, pe fond, vorbim de aceeaşi Rusie, cea care numai cu un an în urmă a invadat Georgia, care, la sfârşitul lui 2007, s-a retras din Tratatul Forţelor Convenţionale din Europa, aceeaşi Rusie care supune periodic Europa şantajului energetic.

Dar cel mai grav este că, în tot acest timp, NATO nu a făcut nimic pentru a modera dilemele de securitate ale statelor de pe flancul estic, tot mai neliniştite de amploarea politicilor revizioniste ale Rusiei. Pentru a înţelege teama acumulată în această parte a Europei în ultimul an, trebuie să ne amintim declaraţiile făcute de primul ministru al Poloniei Donald Tusk, în august anul trecut, în momentul semnării acordului pentru desfăşurarea scutului antirachetă. Ceea ce se uită este că atunci Polonia a primit, direct din partea SUA, garanţii de securitate suplimentare Articolului 5. De ce era nevoie de garanţii suplimentare filosofiei muşchetarilor – „toţi pentru unul, unul pentru toţi“? Oare Polonia nu avea încredere în NATO? Cuvintele lui Tusk sunt elocvente: „Polonia şi polonezii nu vor să fie în alianţe în care ajutorul vine prea târziu; orice asistenţă este inutilă dacă este acordată unor oameni morţi. Polonia vrea să facă parte din alianţe în care ajutorul vine în primele ore ale oricărui potenţial conflict“.

Critica lui Tusk ţintea, pe fond, cultura organizaţională inerţială a NATO, căreia i-ar fi trebuit zile, săptămâni pentru a porni şi mobiliza întreaga maşinărie. Anul trecut, în plin summit NATO, la Bucureşti, Radoslaw Sikorski dădea un avertisment complet ignorat astăzi: „Politicile şi calculele unui stat depind de garanţiile de securitate pe care le are, astfel că acestea ar fi mai bine să fie credibile“. Mai mult, „în partea mea de lume, avem o tradiţie a garanţiilor care trebuie susţinute de capabilităţi, de logistică. Evenimentele din Georgia au fost, în cele din urmă, decise de logistică“, spunea Sikorski în martie 2009. Pe scurt, întreg acest fenotip central-european este o pledoarie-avertisment, care semnalează administraţiei Obama că orice deschidere spre Rusia trebuie dublată de o consolidare strategică a flancului de est al Alianţei, inclusiv prin desfăşurarea de infrastructură militară NATO în acest spaţiu.

Pentru NATO, „bussiness as usual“ înseamnă de fapt întoarcerea la fundamente, la rolul de a oferi poliţe credibile de asigurare geopolitică a teritoriului tuturor statelor membre. Un astfel de obiectiv ar putea fi avansat prin operaţionalizarea propunerii britanice din ianuarie 2009 de creare a unei forţe de reacţie rapidă de 3.000 de oameni, cu misiunea expresă de apărare teritorială. Totodată, Alianţa nu ar trebui să-şi politizeze funcţiile sale esenţiale. Nu ar trebui să existe tabuuri la nivelul proceselor de evaluare a ameninţărilor, iar corectitudinea politică a Vechii Europe nu ar trebui să vicieze mecanismele de elaborare a unor planuri prudente de apărare a flancului estic. //