„O ofertă care avantajează net Moscova“

Într-un interviu acordat în exclusivitate revistei 22, A. Wess Mitchell, director de cercetare la Center for European Policy Analysis (CEPA) din Washington D.C., ne propune un bilanţ al vizitei preşedintelui Barack Obama la Moscova.

De ce a fost ales tocmai acordul START ca avangardă pentru relansarea relaţiei cu Rusia?
Administraţia Obama a tratat această vizită ca pe o oportunitate investiţională, căutând în mod deliberat să propună o ofertă care avantajează net Moscova. De aceea s-a preferat ca START-ul să devină noua fundaţie a relaţiei dintre cele două state, acesta fiind un acord care favorizează în mod disproporţionat Rusia. Strategia administraţiei pare să fie echivalentul geopolitic al unei plăţi în avans. Este un calcul pragmatic: pentru a începe cooperarea într-o notă pozitivă, selectezi ceva ce pentru interlocutorul tău contează foarte mult. Abordând Moscova în acest fel, Obama a mizat pe faptul că va reuşi crearea unui capital de încredere care se poate transforma în viitor într-un sprijin autentic al Rusiei pe dosarele cele mai sensibile pentru SUA, precum Iran şi Afganistan. Pe fond, însă, este foarte puţin probabil ca Moscova să vrea să ne ajute, pentru simplul motiv că este principalul beneficiar al dificultăţilor pe care le întâmpinăm atât în Iran, cât şi în Afganistan. Ceea ce ar putea cel mult să ofere constă în asumarea unei poziţii mai puţin obstrucţioniste în Consiliul de Securitate şi suspendarea vânzărilor de rachete către Iran. Din perspectiva intereselor sale imediate, cred că o prelungire a statu-quo-ului dintre Iran şi SUA serveşte Rusia în două feluri: pe de o parte, rivalul său geopolitic (SUA) este complet absorbit de ameninţarea pe care o reprezintă Ahmadinejad; pe de altă parte, rivalul său energetic (Iranul) se află sub impactul sancţiunilor economice. Pentru Gazprom, Iranul este singurul rival care are potenţialul de a submina monopolul său energetic asupra Europei. Atunci, ce interes obiectiv ar avea ruşii de a contribui la soluţionarea unei crize care epuizează resursele principalilor săi rivali? Rusia nu are de câştigat dintr-o modificare fundamentală a statu-quo-ului.

Este proiectul scutului antirachetă marele perdant al summit-ului dintre Obama şi Medvedev?
Pe acest subiect, administraţia Obama a încercat să conserve un spaţiu de manevră cât mai larg, adoptând o poziţie ambiguă. Nici nu a respins, dar nici nu şi-a asumat cu fermitate proiectul. O asumare a sa acum ar limita serios capacitatea de negociere cu Rusia. Dar nici nu vrea să îl abandoneze, pentru că este considerat ca fiind o monedă de schimb şi un capital de presiune. Generic, administraţia Obama nu este ideologic înclinată spre susţinerea unui scut antirachetă, arătându-şi chiar disponibilitatea de a negocia la pachet atât sistemele ofensive, cât şi cele defensive, cu alte cuvinte, de a include discuţia privind scutul antibalistic în negocierile pentru acordul START. Faptul că preşedintele a afirmat verbal acest lucru reprezintă un precedent negativ care îi poate limita serios opţiunile mai târziu. În momentul finalizării studiului de fezabilitate, el poate recomanda abandonarea proiectului unui sistem strategic antibalistic în favoarea unui scut tactic împotriva rachetelor cu rază scurtă şi medie de acţiune. În acest fel, ar scoate proiectul de sub incidenţa START. În acelaşi timp, Congresul SUA ar putea veni cu argumentul că atâta timp cât scutul nu vizează o protecţie împotriva rachetelor cu rază lungă de acţiune, un astfel de sistem nu asigură securitatea Americii, ci a Europei. În acest caz, Europa ar trebui să plăteasca această factură (şi, evident, nu o va face).

Iuri Uşakov, un consilier al lui Putin, a declarat că Obama a promis că va lua în considerare natura particulară a relaţiilor dintre Rusia cu Georgia şi Ucraina. Ce semnal transmite administraţia Obama prin asumarea unei astfel de poziţii?
Cred că administraţia merge într-o direcţie extrem de periculoasă. Pe de o parte, există o recunoaştere a faptului că NATO nu mai are astăzi capacitatea politică de a susţine procesul de lărgire şi că SUA nu mai poate exercita, în „străinătatea apropiată“, aceeaşi influenţă geopolitică pe care o avea în urmă cu 10 ani. Pe de altă parte, nu putem renunţa atât de repede pentru că lăsăm un vacuum de putere şi influenţă care ar putea fi imediat asumat de Rusia. Teama mea este că administraţia Obama ar putea tolera acest lucru, supraestimând disponibilitatea şi capacitatea Rusiei de a ne ajuta în Iran. Tocmai pentru că este interesată de securizarea cooperării Rusiei, Washingtonul tinde să neglijeze şi chiar să abandoneze proiectele sale din „străinătatea apropiată“ care ar putea irita Moscova. Este o greşeala care îi trimite lui Putin un semnal periculos: că America e slabă şi că are un larg spaţiu de manevră pentru a se amesteca în afacerile interne ale statelor din „străinatatea apropiată“. Rusia vede o oportunitate în a-şi reafirma puterea şi influenţa în imediata sa vecinătate. Obama pare să fie primul preşedinte american de după Războiul Rece care nu este ferm interesat de promovarea intereselor euroatlantice în această regiune, ceea ce creează un precedent foarte periculos. În plus, nu este un preşedinte ferm angajat în protecţia Europei Centrale şi de Est. În absenţa unei alianţe capabile să îşi proiecteze influenţa în regiune, America ar trebui să fie cea care adoptă poziţii robuste de apărare a intereselor euroatlantice, fie numai pentru a semnala Rusiei că nu va accepta amestecul său în afacerile interne ale „străinatatea apropiată“.

Ce au obţinut statele Noii Europe din acest summit?
Pentru multe dintre ele, călătoria lui Obama la Moscova a reactivat memoria tragică a destinului geopolitic al puterilor minore ale căror interese sunt marginalizate de calculele marilor puteri. Ceea ce se observă este o abandonare a angajamentului public al Statelor Unite de a proteja statele foste comuniste din Europa Centrală şi de Est. Demersul deschiderii diplomatice faţă de Rusia este dezirabil, atâta timp cât este dublat de consolidarea şi reasigurarea strategică a flancului estic al Alianţei. Pericolul constă în faptul că asistăm la dezvoltarea unui sentiment de vulnerabilitate a statelor situate pe flancul estic al NATO (în special pe fondul reacţiei Alianţei la invazia Georgiei) mai profund chiar decât „dilemele de securitate“ tradiţionale din regiune. Avem, în mod fundamental, un grup de state care nu sunt convinse că Articolul 5 al NATO li se aplică şi care se consideră cumva, din punct de vedere strategic, cetăţeni de mâna a doua ai Alianţei. Însă, pe fond, nu văd o disponibilitate a echipei Obama de a acorda prioritate relaţiilor bilaterale cu statele de pe flancul estic în faţa Moscovei. Pur şi simplu, Washingtonul mizează pe obţinerea unor beneficii strategice mai mari din relaţia cu Rusia decât ceea ce poate să ofere Noua Europă. //

INTERVIU REALIZAT DE OCTAVIAN MANEA