Şmecheria defineşte România

A construi în România este o întreprindere foarte dificilă. Te izbeşti la tot pasul de greutăţi, de situaţii pe care nu le-ai prevăzut, care provoacă hemoragii financiare remarcabile şi care-ţi dau peste cap planurile iniţiale. De aceea, numai cei mai temerari, potenţi din punct de vedere financiar sau inconştienţi pot începe aventura.

În mod sigur, fiecare mic sau mare constructor încearcă să-şi înşele clientul. Face parte din fişa postului, rare fiind cazurile de constructori (firme sau simple echipe care acţionează cu mult succes în zona neagră şi subterană a economiei) care practică – cât de cât – cinstea şi respectul cuvântului dat şi, eventual, semnătura de pe un contract. Ştiu foarte bine că ameninţarea cu justiţia, cu procesul este doar o simplă gogoriţă. Nu vei avea tupeul să pierzi ani în şir umblând prin culoarele întunecate ale justiţiei române, aşteptând resemnat să ţi se degradeze construcţia, care trebuie evaluată de experţi spre a se stabili nivelul daunelor etc.

O întreagă procedură menită a-l proteja doar pe cel care cauzează prejudiciul, în niciun caz partea vătămată. Este o certitudine că acest sector a atras, în ultimele două decenii, cei mai mulţi escroci dornici de o rapidă îmbogăţire, întotdeauna pe spezele contribuabilului mărunt, fie că e vorba de comenzi publice demarate de stat, fie că este vorba de construcţii individuale.
O speţă cu întrebuinţare general-româ­nească din care putem trage învăţăminte folositoare şi economisi bani se referă la relaţia pe care eşti obligat să o ai cu meşterul român în genere, a cărui capacitate de a construi sau repara este pusă sub semnul întrebării încă de prin Evul Mediu, când Manole a trebuit să-şi sacrifice soţia, o ştim prea bine, pentru a ridica biserica.

Vorbeşti cu un aşa-zis meseriaş să-ţi modernizeze / consolideze / extindă / desfiinţeze parţial / repare sau finalizeze un obiectiv, să-ţi pună ceva faianţă şi gresie, să toarne nişte beton, să-ţi repare o chiuvetă. Orice om normal, bine intenţionat, corect întreabă dinainte, grijuliu, cât o să coste lucrarea. Uneori ţi se oferă un preţ. Deja este un semn bun, care oferă un punct de plecare sănătos al relaţiei pe care o vei avea cu cel care-ţi oferă acel serviciu. Poţi accepta oferta sau te mai poţi interesa în vederea unei sănătoase confruntări a ofertelor potenţiale. Însă, din ce în ce mai des, dai peste un altfel de comportament.

Meseriaşul va da invariabil din cap şi va spune sigur pe sine ceva de genul „aaa, ne înţelegem noi, ce naiba, suntem oameni“. Deja, când auziţi acest text, un beculeţ roşu, de avarie al finanţelor proprii, ar trebui să se aprindă şi să semnalizeze intens. Să atenţioneze că ceva nu este deloc în regulă. De obicei, nu-l poţi scoate din acest text orice ai face. Şiretenia este magnifică pentru că meseriaşul îţi oferă iluzia că preţul va fi mic, de vreme ce nici nu se oboseşte să-l aducă în discuţie încă de la începutul relaţiei. În plus, tu ai iluzia că nu este o lucrare amplă, care să necesite un efort deosebit.

Expertul în tablă, burlane sau faianţă demarează lucrarea, că nu ai ce face, o execută, de multe ori de mântuială, nu te poţi baza deloc pe el, este imprevizibil, trebuie să stai tot timpul cu ochii pe el, nu acceptă observaţiile tale de bun-simţ, se burzuluieşte uneori la tine, după principiul că nu te pricepi (dar ce te faci când uneori nici el nu se pricepe?!) etc. Uneori îţi cere, la început, şi un mic avans, anume ca să te prindă în capcana lui. La finalul lucrării, atunci când vrei să te achiţi, constaţi însă că suma gândită de tine şi cea cerută de el diferă în mod substanţial. Dar ce mai poţi face, tu, ca beneficiar? Poţi să-i ceri meseriaşului să scoată jumătate din faianţa de pe pereţi? Să strice jumătate din ceea ce a reparat? Eşti prins într-o capcană pe care individul ţi-a întins-o cu abilitate. Resemnat, ruşinat, trebuie să plăteşti. În plus, când ai de-a face cu astfel de specimene trebuie neapărat să te plângi tot timpul că nu ai bani. O armură de protecţie eficientă, o perdea de fum excelentă.

Această situaţie se datorează şi ancestralei noastre desconsideraţii faţă de ideea de contract, care ar trebui să lege două părţi. Contractul, de obicei, este urât pentru că permite intrarea autorităţilor în ecuaţie şi, în plus, contractul scumpeşte lucrările prin adăugare de TVA. În Occident, proporţia dintre meseriaşii cinstiţi şi cei şmecheri este tocmai inversă faţă de cea din România. Există şi o încredere care face diferenţa şi care uşurează raporturile între oameni, încredere care în România îţi este rapid înşelată, indiferent câtă bunăvoinţă ţi-ai impune să ai, pentru că, nu-i aşa, asta se poartă în lumea normală.

În Occident, nota de plată îţi vine prin poştă şi poţi ca nici măcar să nu-l fi întâlnit pe meseriaşul care ţi-a reparat ţeava. Din fericire, există şi adevăraţi meseriaşi, adevăraţi constructori, care îşi respectă clientul, cuvântul dat, calitatea lucrării, respectându-se, în final, pe ei înşişi. //