Neoliberalismul şi criticii săi (Între eşecul pieţei şi eşecul statului)

Dezbaterea doctrinară generată de criza economică se poartă pe două nivele. Primul este cel al unei retorici lipsite de conţinut şi iresponsabile. Cel de-al doilea este un ecou al unor teme majore de gândire economică. Să le luăm pe rând.

Nivelul retoricii goale este cel mai răspândit. Îl recunoaştem după faptul că nu se poate dispensa de câteva formule-tip ce pivotează în jurul unui prefix: neo. Cum funcţionează? Prin simplă etichetare. Ceva este „neoconservator“ sau „neoliberal“, deci „rău“ şi „depăşit“. Invocarea acestor etichete te face să pari sofisticat intelectual şi trendy, fără costul vreunui efort cogitativ.
Odată termenii astfel definiţi, o dezbatere cu argumente teoretice şi date empirice devine imposibilă. Să trecem, deci, mai departe.

Patru sunt teoriile care ne ghidează înţelegerea surselor conceptuale ale dezbaterii doctrinare realimentate de turbulenţele economice curente.

Teoria A: Pieţele sunt întotdeauna ineficiente. Statul este eficient. Statul trebuie să înlocuiască pieţele.
Teoria B: Pieţele sunt o formulă instituţională ineficientă, dar relativ superioară alternativelor. Funcţionarea pieţelor este însă, de multe ori, suboptimală. De aceea, rolul de mecanism corector revine statului, care îşi execută funcţiile cu eficienţă.
Teoria C: Pieţele sunt eficiente. Agenţii economici, acţionând raţional în căutarea profitului, duc la alocarea optimă a resurselor.

Pe o piaţă liberă se ajunge la un echilibru care face să nu existe alocare ineficientă de resurse. Formulând cele trei perspective, ar părea că am epuizat evantaiul de teorii posibile. Toate poziţiile pe care le identificăm în dezbaterile curente par să poată fi reduse la una dintre cele trei. Avem totul: stânga, centrul şi dreapta. La o privire mai atentă, observăm însă că nu este aşa. Reflectarea spectrului politic nu este acelaşi lucru cu acoperirea spectrului teoretic. Este exact ceea ce gânditori precum Gordon Tullock şi James Buchanan, fondatorii şcolii de gândire numită Public Choice (teoria opţiunilor publice), au înţeles cu decenii în urmă. Rezultatul a fost o revoluţie în economia politică, o revoluţie care, deşi validată oficial încă din anii ’80 printr-un Premiu Nobel, încă nu a fost absorbită pe deplin în spaţiul public.

Statul, spun Tullock şi Buchanan, nu numai că nu este un mecanism eficient de executare a operaţiilor economice de obicei făcute de firme, dar nu este eficient nici măcar pentru operaţii de intervenţie administrativă şi regulatorie pe pieţe. Ideea că avem această instituţie, statul, funcţionând la cheie şi populată cu nişte oameni de o competenţă minunată – politicieni şi birocraţi, care nu se gândesc decât la binele public şi se comportă ca atare, fără a fi tentaţi deloc să folosească pârghiile şi influenţa în interes propriu – este un mit. Eşecul statului este chiar mai sistematic şi pervers decât cel al pieţei. Aveam, până acum, o teorie a eşecului pieţei care ar justifica prin implicaţie intervenţia statului. Acum, avem o teorie a eşecului statului. Intervenţia statului nu mai poate fi invocată din oficiu. Se cere argumentată punctual, şi nu impusă prin definiţie. Eficienţa ei trebuie dovedită, nu postulată.

Pare o idee de bun-simţ. Dar cititorul este rugat să se uite la primele trei teorii şi să vadă dacă poate identifica vreo urmă a acestei observaţii simple în ele. Orice adult, fără nicio pregătire în teorie economică, poate depune mărturie din propria experienţă despre eficienţa, coerenţa şi măiestria profesională a aparatului de stat, cu politicienii şi birocraţii săi. Iar când este vorba de capacitatea acestui grup social de a pune în practică strategii de calibrare macroeconomică şi microeconomică (strategii notorii prin faptul că, pentru a fi specificate in abstracto, cer calcule şi ecuaţii mai sofisticate decât cele necesare plasării pe orbită a navetei spaţiale), omul nostru nu poate decât ridica din umeri şi zâmbi cu indulgenţă. Căci el nu uită că vorbim aici despre nişte personaje care nu sunt în stare să ţină în echilibru nici măcar aritmetica simplă a unui buget naţional. Pe scurt, şcoala Public Choice a revoluţionat economia politică cu o idee aparent simplă şi de bun-simţ, dar care, din cauza ochelarilor de cal – teoretici sau ideologici – ai celorlalţi economişti, a fost mereu trecută cu vederea.

Să sintetizăm, acum, cea de a patra teorie. Într-o lume a ineficienţei şi suboptimalului, în care toate instituţiile sunt imperfecte (şi care este lumea în care trăim, nu cea a modelelor economice abstracte), este naiv să credem că statul poate reprezenta factorul de eficienţă în sistem. Piaţa este şi ea un mecanism ineficient. Dar, comparată cu celelalte mecanisme ineficiente, suboptimalitatea sa devine preferabilă alternativelor. În ţara orbilor, chiorul este împărat. Piaţa tinde, prin natura şi structura ei, spre eficienţă. De multe ori nu o atinge. Dar gravitează în mod natural în acea direcţie. Statul, nu. Dinamica sa împinge în sens invers. Prin natura sa, gravitează spre ineficienţă.

Acum avem un tablou minimal al domeniului conceptual al economiei politice aplicate contemporane. Putem evalua, pe baza lui, dezbaterile curente.

Teoria A, care solicită înlocuirea pieţei de către stat, este, evident, utopică şi azi este ceva contrar simţului comun, experienţei istorice, datelor empirice şi progresului ce a avut loc, în ultimul secol, în ştiinţele sociale. Dar acestea sunt exact calităţile pentru care este îmbrăţişată cu fervoare de categoria celor care sunt antiglobalizare, anticorporaţii, anticapitalism, antineoliberalism etc.

Teoria B, care propovăduieşte intervenţia statului, adică folosirea sa ca instrument economic corector al eşecului pieţei, sub presupoziţia că acesta poate funcţiona eficient în această capacitate, pare una naivă. Totuşi ea este cea mai influentă. Keynesismul însuşi este o variantă a ei. Problema este că, între timp, ne-a devenit clar că, în viaţă, ne confruntăm nu numai cu eşecul pieţei, dar şi cu eşecul statului.

Teoria C are şi ea probleme serioase. Dincolo de faptul că induce o viziune foarte simplificată despre stat, ea a creat involuntar un cadru foarte distorsionat pentru perceperea şi evaluarea pieţei. A creat aşteptări de eficienţă aşa de mari de la aceasta, încât orice deviere practică de la optimalitatea definită teoretic de modele este percepută ca un mare eşec. De fapt, susţinătorii teoriei C au creat condiţiile pentru teoria B, dându-i acesteia un instrument de definire a „eşecului pieţei“. După colapsul socialist din 1989, nu mai poţi risca să spui că economia de stat este superioară pieţei. Azi, economiştii stângii, regrupaţi în jurul teoriei B, adoptă o strategie indirectă. Sigur – spun ei –, când funcţionează perfect, piaţa este ceva lăudabil. Dar... piaţa are eşecuri. Iar statul trebuie să intervină şi să îndrepte lucrurile. Şi astfel ajungem tot de unde am plecat. Lista de eşecuri identificate de această nouă generaţie de depanatori economici este elocventă: piaţa eşuează în agricultură, energie, transporturi, dezvoltare rurală etc. Înainte, piaţa nu avea nicio şansă în comparaţie cu planul de stat. Azi, nu are nicio şansă în comparaţie cu modelul pieţei perfecte.

Evident, citind cele de mai sus, ne vin în minte imediat argumentele Public Choice. În mod semnificativ, acestea sunt parte a unei perspective mai largi care doreşte nu numai reevaluarea teoriei statului, dar şi regândirea teoriei pieţei. Aşa cum sugerea încă de mult F.A. Hayek, în Individualism and Economic Order, „probabil că ajustările economiei de piaţă nu sunt niciodată «perfecte», în sensul conceput de economişti în analizele de echilibru“. „Teama mea, adaugă el, este însă că modul teoretic cu care ne-am obişnuit să abordăm problema, (…) ne-a făcut, oarecum, orbi la a vedea adevărata funcţie a mecanismului preţurilor, conducându-ne astfel să aplicăm standarde eronate în a-i judeca eficienţa.“ A avut dreptate.

Azi, însă, suntem în poziţia de a avea o viziune mai realistă şi mai robustă teoretic privind funcţionarea statului şi a pieţei, separat, dar mai ales în conjuncţie. Ştim că piaţa tinde, prin natura ei, spre eficienţă. Adesea nu o atinge. Dar gravitează, în mod natural, în acea direcţie. Statul, nu. Prin natura sa, gravitează spre ineficienţă. Dar avem nevoie de stat din motive ce nu au de a face cu eficienţa economică. Întrebarea este: putem măcar încerca să fim realişti? Putem elimina din dezbaterile noastre ideea naivă că, dacă piaţa nu funcţionează întotdeauna perfect, trebuie desfiinţată sau încorsetată şi mai tare? Putem scăpa de romantismul absurd al noţiunii că statul, populat de birocraţi şi condus de politicieni, este un mecanism eficient în sine şi generator de eficienţă economică în jur? Cum putem îmbina aceste două imperfecte mecanisme instituţionale într-o lume imperfectă, incertă şi mereu în schimbare, populată de oameni imperfecţi? Aceasta este tema reală de dezbatere.

La noi, şi peste tot în lume. Iar dacă aşa stau lucrurile, concluzia este clară: oricât am repeta „neoliberalismul – rău, rău, rău...“, nu vom ajunge niciodată, indiferent de pasiunea şi tenacitatea cu care incantăm mantrele respective, să atingem fondul chestiunii şi să aducem o contribuţie la această dezbatere.