Oamenii României, şansa României?

Nu îţi trebuie o inteligenţă analitică deosebită pentru a constata că societatea românească încă nu dă semne de aşezare, de stabilizare la nivel instituţional, de normalizare de tip occidental. Dovada elocventă este faptul că fiecare schimbare la vârful sferei politice produce valuri, şocuri, precum o piatră aruncată într-un lac. Trăind în ţara crizei permanente, o intrebare pertinentă poate fi şi aceasta: când nu am trăit în criză?!

Ce putem face pentru a ieşi din continua criză la care asistăm mai mult sau mai puţin resemnaţi? Un răspuns îl oferă şi cel de al doilea Raport al Institutului de Proiecte pentru Inovaţie şi Dezvoltare, sugestiv intitulat Şansa României – oamenii.

Reprofesionalizarea României, II. Dar cine este această organizaţie? Institutul de Proiecte pentru Inovaţie şi Dezvoltare (IPID) a fost înfiinţat în anul 2006 ca organizaţie nonprofit, independentă de contextul politic şi disociată de perspectiva oricărui scop comercial. Institutul se identifică drept un proiect bazat pe raţionalitatea ştiinţifică, axat principial pe crearea unui mediu de atitudine morală şi socială, a unui spaţiu liber de exprimare a ideilor referitoare la realitatea românească, acum, dar şi în perspectivă. IPID este şi caută să fie un forum al tuturor celor interesaţi în redefinirea pozitivă a valorii autentice şi a rolului excelenţei profesionale în propăşirea societăţii româneşti (conform http://www.ipid.ro/). Atât prin cercetare şi analiză, cât şi prin oferirea de proiecte alternative pentru politicile publice, IPID se asociază ideii de reformă în vederea racordării depline a României la valorile, standardele şi practicile Uniunii Europene. Dezvoltarea capacităţii instituţionale presupune stabilitate şi respect mutual, ceea ce în România pare a fi o problemă majoră, imposibil de surmontat măcar la nivelul problematicii de genul: pe cine dau afară noii guvernanţi atunci când ajung la putere, până la ce nivel. În cel de al doilea raport al IPID se analizează soarta resurselor umane din România pe mai multe paliere. Nu ieşim bine din nicio perspectivă analizată, ceea ce este îngrijorător.

În capitolul Reclădirea capitalului uman de Călin Georgescu, directorul executiv al IPID scrie cu realism că „simpla apartenenţă la UE nu rezolvă problemele fundamentale cu care România va trebui să se confrunte acum şi în perspectiva previzibilă. Mai mult, efortul României de a depăşi anumite rămâneri în urmă faţă de partenerii mai avansaţi din UE trebuie să se desfăşoare simultan şi convergent cu străduinţa de a participa activ la modelarea opţiunilor şi politicilor comune ale Uniunii“. Neplăcut este că această criză economică taie din perspectivele de a ajunge din urmă (cât de cât) Occidentul, căci „criza micşorează automat marja erorilor admisibile. Nu ne mai putem permite să greşim prea des din nepricepere, diletantism sau superficialitate“. Nu ne permitem, dar, oricum, o vom face. La întrebarea dacă mai sunt oameni capabili în România, Călin Georgescu răspunde pertinent: „Asemenea oameni există încă în România, în toate domeniile şi în toate generaţiile. Nu atât cât ar trebui, dar există.

O mare parte dintre ei refuză să se înregimenteze politic fie că pentru ei primează devoţiunea faţă de propria meserie, fie că rigoarea raţionamentului ştiinţific şi principiile morale pe care le împărtăşesc le creează o reticenţă firească faţă de furtunile cu miză mică dintre cele care bântuie scena politică românească“. Însă criza economică nu este decât una dintre explicaţiile rămânerii istorice în urmă a României. Alta ar fi „peticim pe ici, pe colo, cum ne este obiceiul, dar avem reticenţe în a ne angaja într-un efort de regândire fundamentală a premiselor existente şi a mijloacelor de care dispunem în mod realist pentru a trasa calea de urmat în continuare“.

Cercetarea ştiinţifică este la pământ

În capitolul Ştiinţa românească pentru secolul XXI, preşedintele Academiei Române, Ionel Haiduc remarca: „Măsurând productivitatea cercetării, constatăm că România ocupă ultimul loc dintre ţările UE, precum şi locuri foarte slabe pe plan internaţional. În perioada analizată (1995–2005), România a realizat 894 de publicaţii la un milion de locuitori, fiind pe locul 69 în lume, cu o performanţă similară cu Africa de Sud, Iordania, Ucraina, Antilele Olandeze, Liban şi Oman. România se situează sub media mondială la ambii indicatori (producţie şi productivitate). Cele 10 ţări membre ale UE primite înaintea României au o medie de 3.483 de articole la un milion de locuitori, iar întreaga UE are o medie de 7.089 de articole la un milion de locuitori“. Ca şi în multe alte domenii, ni se pare că singura contribuţie marcantă a României la Uniunea Europeană constă tocmai în a diminua mediile comunitare. Celebrele iniţiale ISI provin de la Institute of Scientific Information din Philadelphia, care monitorizează producţia ştiinţifică din lume, publicată în reviste de specialitate.

Agricultura

Analiza resurselor umane din mediul rural este de departe cea mai îngrijorătoare. Nimic nou sub soare. Cristian Hera, în studiul Noul profil al fermierului român, oferă o imagine puţin îmbucurătoare a realităţilor din mediul rural. „Cauzele acestui decalaj şi ale lipsei de performanţă în agricultură sunt: finalizarea lentă şi uneori haotică a procesului de privatizare şi retrocedare a drepturilor de proprietate; fărâmiţarea excesivă a terenurilor agricole (peste 4,2 milioane de proprietari cu exploataţii agricole mici – în medie 2,4 ha); lipsa de organizare a teritoriului agricol; lipsa de investiţii care să sprijine tehnologiile şi managementul, lipsa de capital de lucru; risipirea resurselor naturale şi convenţionale; lipsa de management performant; lipsa de pregătire profesională a majorităţii populaţiei tărăneşti; îmbătrânirea populaţiei rurale; mentalitate învechită etc.“

Din păcate, nu se aminteşte nimic despre existenţa şi eforturile disperate ale unui mic număr de întreprinzători din mediul rural, care mai salvează din imaginea deplorabilă a acestuia. Doar în ultimii zece ani, o mulţime de agropensiuni au apărut în mediul rural. Este evident că schimbarea în profunzime poate fi realizată mai ales prin încurajarea acelor segmente care au potenţial, care deja mişcă şi se mişcă în şi pentru piaţă. În ciuda încercărilor disperate ale regimului comunist, a confiscărilor, abuzurilor, condamnărilor la închisoare şi Canal şi chiar a gloanţelor, spiritul ţărănesc românesc conservator nu a putut fi modificat radical, astfel încât rămâne actual ceea ce Constantin Rădulescu-Motru scria în Psihologia poporului român, în 1937: „Românului nu-i place tovărăşia... El vrea să fie de capul lui. Cu o părticică de proprietate, cât de mică, dar să fie a lui... Acest individualism românesc nu implică spiritul de iniţiativă în viaţa economică şi prea puţin spiritul de independenţă în viaţa politică şi socială, cele două însuşiri cu care se caracterizează individualismul popoarelor culte apusene“. Concluzia este simplă (chiar dacă nu întotdeauna ceea ce e simplu de enunţat este şi uşor de înfăptuit): „fermierii trebuie să facă eforturi considerabile pentru ridicarea productivităţii şi calităţii muncii lor, pentru competitivizarea activităţii şi pentru conservarea mediului şi corectarea greşelilor faţă de acesta“.

Vasile Gheţău, în Impactul evoluţiilor demografice asupra structurii profesionale, face o radiografie profesionistă a conexiunii nemijlocite care există între demografie şi structura profesională. „Fără diminuarea drastică a acestei populaţii, agricultura românească nu va deveni niciodată o agricultură performantă, de înalt randament şi competitivitate în spaţiul UE. Soluţia trebuie căutată tot în rural, prin dezvoltarea industriilor agroalimentare şi a turismului, schimbare care implică politici şi programe adecvate de reprofesionalizare.“ Pot cei care au muncit în străinătate să schimbe ceva pe piaţa şi în cultura muncii din România, odată întorşi (de voie sau de nevoie)? „Răspunsul nu poate fi decât negativ. Cea mai mare parte a emigranţilor prestează activităţi economice necalificate sau semicalificate (în agricultură, construcţii, activităţile menajere). Chiar şi cei cu studii superioare sunt angajaţi, în mare măsură, în activităţi economice care reclamă o pregătire inferioară.“

Educaţia

Cât despre aplicarea obiectivelor asumate prin Strategia de la Lisabona, acestea pot să mai aştepte. „România se află departe de atingerea, până în 2010, a ţintelor stabilite la Lisabona în cazul a patru dintre cele cinci standarde de performanţă asumate: competenţe în domeniul lecturii/cititului (literacy), reducerea ponderii tinerilor care părăsesc prematur sistemul de educaţie, creşterea numărului celor care finalizează învăţământul secundar superior şi participarea la educaţia permanentă“ (Cezar Bîrzea şi Ciprian Fartuşnic, A doua tranziţie: provocări pentru sistemul de învăţământ românesc). O soluţie pentru a preveni continuarea degradării accentuate a învăţământului? „O primă prioritate în domeniul educaţiei şi formării profesionale o reprezintă cristalizarea unei viziuni asupra educaţiei permanente în România şi dezvoltarea/aplicarea unei strategii coerente şi cuprinzătoare în această arie.“ O recomandare de bun-simţ, care, însă, nu poate fi tratată cu seriozitate de clasa politică românească, indiferent câte Pacte pentru Educaţie s-ar semna.

De ce? Pentru că aceasta nu este capabilă de a urma o strategie sau o planificare riguroasă din nenumărate motive/scuze. Analiza mediului politic din perspectiva resurselor umane a fost cea mai dezamăgitoare, tocmai pentru că nu am regăsit ceea ce ne-ar fi interesat. În analiza lui Cristian Pârvulescu, Compromisul democratic într-o Românie scindată social şi politic, descoperim mai degrabă argumente ideologice pentru punerea şeii pe capitalismul neoliberal, care ar fi responsabil pentru actuala criză economică, spre deosebire de analiza lui Bogdan Călinescu, din volumul recent apărut în Franţa, Au secours, ils veulent la peau du capitalisme! (First Editions). Descoperim pagini importante dedicate definirii şi istoriei societăţii civile. De acord, „fără existenţa spaţiului critic consolidat pe temelia societăţii civile, controlul politic şi diversitatea economică nu mai au niciun fundament şi pot oricând fi eliminate. Compromisul democratic nu poate rezista în absenţa unor mecanisme de asigurare a echilibrului politic şi a pluralismului intelectual pe care doar societatea civilă le poate asigura“.

Dar ce ne facem când clasa politică pare mai preocupată de războaiele ei interne şi mai puţin de semnalele societăţii civile? Raportul Şansa României – oamenii reprezintă un element foarte util pentru un diagnostic puţin vesel, care ar trebui luat în considerare de factorii de decizie, căci apariţia unor think tank-uri solide (precum este cazul nou înfiinţatului Centru Român pentru Politici Europene http://www.crpe.ro/), care elaborează documente pertinente, necesită o receptare pe măsură din partea celor care decid, care ar trebui în fiecare zi să-şi pună întrebarea: ce Românie las în urmă după ce eu n-oi mai fi?

(Subtitlurile aparţin redacţiei)