Întregul simbol al minciunii totalitare

Cu prilejul prezentării la Paris a filmului Katyn al marelui regizor polonez Andrej Wajda, Stéphane Courtois a ţinut o importantă comunicare, în faţa unui public numeros, iar apoi a publicat în Le Figaro din 1 aprilie un articol, pe care  îl reproducem mai jos.

La 23 august 1939, spre stupoarea lumii întregi, regimurile nazist şi sovietic, care păreau a fi cei mai mari duşmani, au semnat un pact numit prin „antifrază“ „de neagresiune“, în timp ce clauzele lui secrete decideau împărţirea sferelor de influenţă. Partea orientală a Poloniei era promisă lui Stalin, de asemenea şi Statele Baltice, ca şi provinciile româneşti Basarabia şi Bucovina (de Nord).

Întărit de acest pact, Hitler a atacat Polonia la 1 septembrie (pe de-o parte) şi Armata Roşie a atacat-o, începând cu 17 septembrie (din parte opusă, pe la spate), pe de altă parte.

La 28 septembrie, dispariţia Poloniei a fost ratificată printr-un tratat de „prietenie şi de delimitare a frontierelor“ (încheiat) între regimurile totalitare. Foarte repede, Stalin a început exterminarea „forţelor vii“/elitelor ţării ocupate – cadre militare, oameni politici, economişti şi intelectuali – prin ceea ce trebuie numit un genocid de clasă.

Începând cu 10 februarie 1940, 140.000 de „chiaburi“ – proprietari funciari, ţărani înstăriţi – au fost arestaţi şi deportaţi în Gulagul sovietic. La sfârşitul lui februarie, Nikita Hruşciov, conducătorul Ucrainei sovietice, căreia îi era alipită Polonia Orientală anexată, i-a propus lui Stalin să deporteze familiile ofiţerilor prizonieri de război, dar şi poliţişti, paznici de închisori, jandarmi, agenţi secreţi, proprietari de pământuri, antreprenori şi înalţi funcţionari; mai mult de 65.000 de persoane, mai ales femei şi copii.

La 2 martie, Biroul Politic al PC al Uniunii Sovietice a aprobat această propunere şi, la 5 martie, a semnat ordinul de execuţie a capilor de familie mai importanţi, 25.700 de polonezi. Printre aceştia, aproape 12.000 de ofiţeri au fost asasinaţi la Katyn (în jur de 4.400) şi în alte locuri. Aceste masacre au fost urmate de mari operaţii de deportare (în jur de 75.000 de persoane la 29 iulie 1940, zeci de mii la începutul lui iunie 1941).

Campanie de dezinformare

Între septembrie 1939 şi iunie 1941, sovieticii au asasinat sau deportat mai mult de 440.000 de polonezi. Şi aceste operaţii au fost reluate, la scară mai mică, în 1944, când Armata Roşie a pătruns din nou în Polonia Orientală, apoi, când au luat puterea comuniştii polonezi.

În consecinţă, preconiza distrugerea tuturor arhivelor referitoare la această problemă pentru a evita „ca o situaţie imprevizibilă să poată duce la dezvăluirea operaţiei realizate, cu toate consecinţele neplăcute pentru statul nostru“. Hruşciov a ordonat distrugerea lor.

Scuze oficiale

În decursul anilor 1960 şi 1970, URSS a menţinut această minciună de stat, mergând până la interzicerea ridicării unui monument privat în Anglia, în memoria victimelor de la Katyn. Dar, sub presiunea unei Polonii trecute, după 1989, sub autoritatea lui Solidarnos, Gorbaciov a fost constrâns, la 13 octombrie 1990, Ziua Mondială a Victimelor de la Katyn, să prezinte scuze oficiale poporului polonez. Totuşi, a trebuit să vină decembrie 1991 şi să preia puterea Elţîn pentru ca Gorbaciov să dezgroape ordinele originale de execuţie.

În sfârşit, în octombrie 1992, noul preşedinte rus a transmis în mod oficial copia acestor documente noului preşedinte polonez, Lech Wałesa.

Astfel, a început un important demers în beneficiul istoriei şi al memoriei totalitarismului în Europa. Acestui demers Andrzej Wajda îi dă o nouă dimensiune, amintindu-le nu numai europenilor occidentali – dar şi Rusiei lui Putin – memoria/istoria tragică a comunismului din „Cealaltă Europă“.

Traducere de Ana Ciucan Ţuţuianu