Datoria externă de 73 de miliarde de euro: cine ar trebui şi cine îi va plăti?

Datoria externă a României a trecut de 72,5 miliarde de euro şi, în situaţia în care a ajuns economia, creşte cu circa 1 miliard de euro pe lună. Va fi foarte interesant de văzut ce s-a întâmplat punctual în lunile din urmă, când au intervenit presiuni opozite. Pe de o parte, finanţarea externă s-a scumpit sever şi România, depunctată de agenţiile de rating, a trebuit la toate palierele (inclusiv la nivel de stat, cu toată îndatorarea slabă a autorităţii statale) să înceapă a plăti scump creditele externe, chiar dacă le-a găsit pe piaţă. Şi aceasta, fie că a fost vorba de creditări noi, fie mai ales de refinanţări.

Din acest punct de vedere, presiunea a fost de încetinire a creşterii îndatorării. Pe de altă parte, confruntată cu plafonări sau chiar scăderi ale investiţiilor străine şi ale remiterilor către ţară din partea lucrătorilor români în străinătate, România a fost nevoită să apeleze, într-o mai mare măsură, spre compensare, la credite externe, ceea ce a mărit presiunea creşterii îndatorării externe. Este interesant de văzut care a fost rezultanta unor asemenea presiuni opozite şi ce costuri a avut această rezultantă. S-ar putea să se fi evidenţiat câteva indicii asupra a ceea ce ar urma să se petreacă în domeniu pe ansamblul anului 2009.

În mod dramatic s-ar putea precipita acea situaţie în care serviciul datoriei (rambursările din 2009 în contul datoriei plus dobânzile aferente anului 2009 pentru ansamblul datoriei) să egaleze, poate chiar să depăşească, intrările sub formă de credite noi, moment din care România trece în faza în care trebuie să continue să se îndatoreze pentru a plăti creditele vechi, şi nu pentru a se alege din îndatorare cu ceva în planul dezvoltării.

O întrebare foarte concretă este următoarea: cine ar urma să plătească datoria şi cine o va plăti efectiv? O asemenea întrebare n-ar trebui pe fond să existe, principiul fiind „cine s-a îndatorat acela plăteşte!“. Dar întrebarea se pune pentru că în România lucrurile stau, ca şi în atâtea alte domenii, destul de sucit.

Cu excepţia datoriei statului – altfel reprezentând numai vreo 15% din total –, datoria externă a României, evident datorie privată, este doar angajată din România (şi trece deci în contul României), dar nu aparţine unor entităţi româneşti, fie acestea persoane fizice (individuali români), fie persoane juridice (firme cu capital autohton). Să fie clar, dacă ar fi fost după entităţile româneşti, România ar fi avut acum o datorie externă derizorie, căci nimeni de prin străinătate nu ar fi dat unor persoane fizice şi juridice private româneşti vreo 60 miliarde de euro, cât trece acum ca fiind datoria privată externă a ţării.

De fapt, cu excepţia absolut derizorie a câtorva credite angajate direct în străinătate de firme cu capital privat românesc (excepţii pure!), toată datoria externă privată ce trece în contul României a fost contractată din România de către entităţi străine care n-au altă legătură cu România decât aceea că figurează înscrise juridic aici. În rest, capitalul nu este românesc, decizia se află în altă parte decât în România, iar profiturile după taxele plătite la fiscul român merg aiurea, după cum hotărăşte acţionariatul neromânesc.

Există două componente majore ale acestei datorii angajate de entităţi străine din România. Pe de o parte, este vorba de datoria angajată în străinătate de către filialele multinaţionalelor care acţionează pe piaţa românească şi care este formată din credite contractate îndeosebi de la bănci partenere pe pieţele internaţionale ale societăţilor-mamă din Occident. Pe de altă parte, este vorba de creditele contractate pe lângă băncile-mamă tot din Occident de către subsidiarele acestora din România, bani în general viraţi sub formă de credite intracompanie pentru ca subsidiarele din România să aibă disponibilităţi pentru a oferi credite pe piaţa locală.

Populaţia şi firmele cu capital autohton s-au îndatorat masiv în ultimii ani, dar, atenţie!, la băncile străine din România. Această îndatorare însă nu apare ca datorie externă, ci ca datorie internă. Deci, în esenţă, datoria privată externă a României trebuie plătită de către entităţi străine, plăţile fiind alimentate, tot în esenţă, din ceea ce entităţile româneşti (indivizi şi firme) trebuie să achite în contul datoriilor lor (interne) faţă de entităţile străine din România.

Convertind toate plăţile în echivalent PIB pentru a le putea compara, situaţia se prezintă în felul următor: datoria externă privată (angajată în ultimă instanţă de entităţi străine) – 45%; datoria internă privată (către bănci străine din România) – 38%, din care a populaţiei către bănci străine din România – 17%. Cifrele sunt evident aproximative. Ele interesează doar ca ordin de mărime. Oricum, este clar că sumele pe care entităţile străine din România le au de plătit în străinătate în contul angajamentelor financiare făcute de ele din România (datoria privată externă) sunt mai mari decât sumele pe care băncile străine din România le au de colectat de la debitorii români (firme şi individuali). De aici s-ar desprinde trei concluzii:

1) Subsidiarele multinaţionalelor care nu au nicio legătură pe linie de creditare cu entităţile româneşti ar urma să înăsprească presiunile pe piaţa românească (asupra clienţilor şi consumatorilor) pentru obţinerea de profituri cât mai înalte, spre a-şi achita angajamentele financiare făcute în străinătate. Cel mai probabil, nu vor mai face noi investiţii. Şi este posibil să şi plece, dacă presiunea cu profiturile nu va reuşi.

2) Subsidiarele bancare sunt, în schimb, captive. Acestea depind de încasările de la debitorii lor (entităţi româneşti: firme şi populaţie). Din presiuni prea mari asupra acestora s-ar putea alege mai cu nimic. Şi nici presiuni prea mari din partea băncilor-mamă pentru a extrage bani de la subsidiare nu prea pot folosi la mare lucru. Pe termen lung pot însemna chiar tăierea crăcii de sub picioare. Pe debitorii români i-ar putea aştepta constrângeri imense, dar şi anumite relaxări, când coarda se va întinde prea mult.

3) Dacă, în acest context, statul român ar avea înţelepciunea de a iniţia şi apoi de a se ţine bine de un buget strâns, România ar avea şansa de a ieşi mai puţin rău din criză decât îi hărăzeşte îndatorarea sa imensă de 73 de miliarde de euro, îndatorare din care, ca ţară, nu prea s-a ales până acum cu mai nimic.

Toate aceste concluzii de principiu care derivă din configuraţia datoriei externe sunt pur şi simplu date peste cap de recurgerea la împrumutul masiv, de aproape 20 de miliarde de euro, din partea unor instituţii internaţionale, sub monitorizarea FMI. Împrumut prezentat ca o „centură de siguranţă“, îndeosebi pentru evitarea unei prăbuşiri a leului şi a sistemului financiar, sub presiunea ieşirilor de capitaluri pentru plăţile scadente în conturile datoriilor private ale subsidiarelor băncilor şi firmelor nebancare străine! Piaţa va fi alimentată din terţe surse şi, ca atare, efectele cele mai probabile vor fi următoarele:

1) Subsidiarele firmelor străine nebancare vor forţa extragerea de fonduri de pe piaţă, ştiind că există de unde.
2) Subsidiarele băncilor străine doar vor mima relansarea creditării şi vor folosi banii cu care sunt înzestrate de către statul român din împrumut pentru a-i pune la dispoziţia băncilor-mamă.
3) Statul român va constata foarte curând că preia în propriul său cont – adică în contul contribuabilului – acoperirea nu doar a datoriilor neplătite de către companiile străine din România, dar şi a profiturilor pe care acestea nu concep de fapt să nu le realizeze în continuare.

Inutil de menţionat că nota de plată va fi achitată de populaţia românească prin scăderi (cel puţin relative) de salarii, disponibilizări, reduceri de pensii şi, aproape fără îndoială, prin majorări de taxe şi impozite.