Arcanele luciditatii (I)

La prima editie in doua volume, La apa Vavilonului a fost primita cu o caldura relativ complezenta. Aducea va­rianta oarecum literaturizata a unei existente etalate pana atunci aproape exclusiv extrapersonal. Contraria, apoi, asteptari diametral opuse. Dezamagitilor de co­bo­ra­rea din austerul turn de veghe spre zona mai ome­neasca a amintirilor li s-au adaugat maximalistii scriiturii: aglomereaza prea multe nume, pana la urma greu de urmarit, nu respecta criteriul cronologic al reconstituirii autobiografice, ceea ce da impresia de stufosenie. Vrea sa cuprinda tot, fara sa staruie acolo unde s-ar fi simtit ne­voie, dar cu toate acestea lipsesc momente, nume, im­­­prejurari, ori sunt trecute prea repede. Dupa tiparirea Jur­nalului - care acopera exact perioada la care se opreste La apa Vavilonului, cea de dupa 1980 -, doar reconstituirea cazului Ecaterina Balacioiu, in cartea Doinei Jela Aceasta dragoste care ne leaga, a mai coborat o data, mult mai adanc, spre zona confesivului.

Sa nu uitam apoi ca cele doua volume, aparute la Hu­ma­nitas in 1999 si 2001, veneau la capatul unei perioa­de de mare efervescenta a memorialisticii in general, in care N. Steinhardt, Ion Ioanid, Adriana Georgescu, Mihail Sebastian, Lena Constante, Jeni Acterian si altii pro­dusesera emulatie intensa, o reconfortanta regasire a entuziasmului lecturii si chiar a dezbaterii. In linii mari - si trecand cu vederea polemicile joase si ofensivele dem­ne de cauze mai bune ale noilor ideologi ai co­rec­ti­tu­di­nii politice -, se incheia atunci un moment mai de­gra­ba fast, de partiala regasire identitara, in care iluziile intr-o reconstructie rapida a constiintei publice fusesera cat de cat posibile.

La a doua editie, intr-un singur volum*, La apa Va­vi­lo­nului revine in cu totul alt context. Galgairea de iluzii culturale a primului deceniu postdecembrist e azi doar amintire. Ce s-a turnat atunci la temelia constiintei de sine a noii Romanii sa speram ca s-a turnat si gata, dar ce s-a asezat deasupra e indoielnic, cand nu de-a drep­tul nelinistitor. Problemele identitare nu mai misca nimic si pe nimeni in raport cu trecerea prin comunism - uneori tocmai dimpotriva! Cel mult, vedem cum izbuc­nes­te prin toate orificiile ciuruitei constiinte de sine a omu­lui de azi spectacolul individualitatii saracite, golite de miza profunda si cu atat mai avida de captarea false­lor mize, politice indeosebi.

In aceasta ambianta se recitesc acum memoriile Monicai Lovinescu, care acopera o realitate comple­men­tara a Romaniei comuniste, dar si a primelor secvente de postcomunism, caci cartea a fost scrisa la sfarsitul ani­lor ‘90 si nu ezita uneori sa faca uz de ceea ce autoa­rea stia deja. Cu cat trece timpul, cu atat se vad mai bine in ea, ca in strafundul unei prapastii greu accesi­bi­le, cheile dilemelor de azi.

La apa Vavilonului nu e intru totul o carte delec­ta­bila, cum e, de pilda, Troica amintirilor a lui Gh. Jur­gea-Negrilesti. Intr-adevar, e un torent de detalii, insu­mand aproape 750 de pagini, greu de citit, pe unele portiuni doar de consultat, ca o cronologie ceva mai dez­vol­tata. Dar talentul literar e dincolo de orice discutie, daca infinita indemanare a folosirii nuantei, pregnanta for­mularilor, sobrietatea patetismului, umorul si finetea ironiei nu sunt considerate defecte!

E chiar soarta memoriilor sa intre intr-o chimie mereu imprevizibila cu prezentul, sa reverbereze diferit, sa intereseze altfel in timp, iar in timpul din urma, asa de gra­bit, fenomenul e puternic accelerat.

La nici zece ani de la aparitia primului volum, altele sunt punctele de interes, alta pozitionarea multora dintre cititori fata de exercitiul de cruda si eleganta luciditate al autoarei. Ea insasi se decupeaza mai clar, dupa anii de retragere din viata culturala publica din Romania, lasan­du-si verdictele literare sau morale sa-si traiasca singure posteritatea. Stim acum mult mai bine care sunt vulne­ra­bi­litatile acestei femei extraordinar de puternice, a carei autoritate culturala si etica, exemplar intregita de consub­stan­tialitatea de convingeri cu Virgil Ierunca, a actionat decenii la rand si care poate fi din ce in ce mai bine ma­su­rata dincolo de imixtiunea personalizarilor.

Da, cartea e stufoasa, dar teribil de imbogatitoare prin substanta ei anecdotica enorma: indicele de nume con­tine aproximativ 2.000 de intrari, iar ele reprezinta, desigur, numai o selectie din tot ce se gaseste in carte. Lumea intelectuala romaneasca dinaintea plecarii Moni­cai Lovinescu in Franta in 1947, asa cum se ramifica ea din societatea de la cenaclul Sburatorul si pe care co­pilul lui E. Lovinescu o cunoscuse nemijlocit (Camil Pe­trescu, Constant Tonegaru, Ion Barbu, Lucian Blaga s.a.); figurile tinerei generatii in care Monica Lovinescu in­­cepuse sa se miste autonom ca studenta la Bucuresti; apoi lumea exilului romanesc de prima ora de la Paris, cu marile nume (Eliade, Cioran, Ionesco, Vintila Horia, dar si Stéphane Lupasco, Luc Badesco, Mihai Farca­sa­nu si Constantin Visoianu, Grigore Gafencu, Elena si Maria Bratianu etc.); Parisul meduzat de stangism, din jurul anului 1968, apoi Parisul trezirii din vraja a inte­lec­tualilor francezi, in deceniile ‘70-’80, exilul (nu doar ro­manesc) ca valoare redescoperita de occidentali dupa Bu­dapesta 1956, Praga 1968 si dupa desanturile dizi­den­tilor si opozantilor rusi, polonezi, romani; in fine, pele­rinajul extrem de straniu, ca un ritual masochist de cele mai multe ori, al intelectualilor romani din tara, "clan­destini" (adica vizitand pe ascuns cuplul Monica Lovi­nescu-Virgil Ierunca) sau nu, trimisi ai Securitatii sau doar curajosi pe cont propriu. Toate acestea conserva o inestimabila materie a memoriei colective, una extrem de volatila, cu atat mai mult cu cat a fost supusa cu te­na­ci­tate unui mecanism de delegitimare sistematica, profe­sio­nista si care, din pacate pentru noi toti, nu poate fi atribuit doar Securitatii comuniste, de vreme ce functio­neaza pana azi.

Un diagnostic timpuriu

"Acest dialog intre ceea ce a fost si ceea ce as fi vrut sa fie." Ultimele cuvinte ale memoriilor Monicai Lo­vinescu ii lasa in brate cititorului o misiune asupra careia nu fusese prevenit: sa refaca veriga invizibila din­tre luciditatea cu care Monica Lovinescu a impartit cu multi dintre noi prezentul si, respectiv, chipul iluziilor sale. Republicate intr-un singur volum, aceste amintiri zigzagate rascolesc timpul inainte si inapoi, cu dilatari si reveniri total nerespectuoase fata de clasicul criteriu cro­nologic. Propriul jurnal, tinut consecvent doar pana in 1958 si urmat mai tarziu de un alt fel de consemnare, neconfesiva, in agende (ca sa nu spun cuiva vreo istorie pe care tocmai mi-a povestit-o dimineata la telefon! - se autoironizeaza M.L.), devine aici simpla materie prima. E amendat fara mila, decupat, luat peste picior. Ce n-a ajuns la lada de gunoi in aceasta re-vizitare a fost transcris aici. Rezulta un autoportret de tinerete despuiat gratios de orice autocomplezenta si disecat la nivelul impulsurilor: de ce voi fi notat aceasta, si nu aceasta. Neutralizare calma, igienica, a tuturor efuziunilor. Moni­ca Lovinescu copil, adolescenta, apoi proaspata stu­den­ta hiperactiva pentru cauzele colectivitatii este aici cineva in care cea care scrie are grija sa se regaseasca in datele esentiale, cele care s-au pastrat mai tarziu si ar putea fi inca verificate.

M-a izbit parca pentru prima oara mandria nedisi­mu­lata de fiica a lui Lovinescu si felul in care acest frumos orgoliu convietuieste cu constiinta sansei rezervate de destin. Isi recunoaste "o formatie intelectuala decenta, fara merit personal, dat fiind mediul in care am cres­cut". Nu uita sa ne spuna ca si-a luat licenta cu Michel Dard, cu o lucrare despre Le sentiment de la mort chez Pascal, pentru care a obtinut magna cum laudae, dar si ca intentiona la Paris o teza de doctorat despre Shakespeare si regia teatrala a secolului XX in Franta si pe care n-a mai scris-o niciodata. In umbra unei mari figuri, dar acceptand jocul proportiilor: tata o accepta "pesemne ca pe pisica noastra persana, Djala (adusa cu avionul de Cella Delavrancea din Egipt), prin blana careia isi trecea mana cand scria la birou". Nimic mai mult! La vremea petrecerilor adoles­cen­tine, criticul se interesa de tinerii care-o inconjurau si de nesfarsitele ceaiuri, doar... ca sa se documenteze pentru romanul Malurenii. Tot prin ochii altora, isi iden­tifica de timpuriu si trasatura dominanta. Buna? Rea? Ne lasa sa dam singuri raspunsul, de vreme ce Camil Petrescu o avertiza, la 17 ani, ca ar putea innebuni de atata luciditate.

Deocamdata, avem imaginea unei tinere rasfatate de soarta (in perfect acord cu totala lipsa de vocatie pentru partea administrativa a vietii personale, pe care o va demonstra mai tarziu). Prima bruscare a acestei per­spective asupra vietii vine in calatoria spre Paris, din septembrie 1947, ca bursier al statului francez, practic o iesire in ultimissimul moment din lagarul care devenise Ro­mania. De citit cu savoare paginile despre datul jos din tren in Austria, fara bagaje, continuarea calatoriei in­­tr-un tren de marfa sub un morman de carbuni, prima noapte la Paris, dormind in gara, ca un pui de tigan, spre mila maturatorilor din Gare de Lyon.

*Monica Lovinescu, La apa Vavilonului, Editura Humanitas, 2008, 736 pag.