Aplauze pe sofaua din stadion (entertainment)

 Nu reusesc sa simt ce simt cei ce se simt obligati sa se reculeaga aplaudand. O cacofonie emotionala stupida face rapid cariera pe stadioane. Mai intai, o voce megaamplificata anunta solemn tema serii: a murit cutare functionar von FIFA, un tsunami a prapadit un sfert de Asie, s-a stins un veteran local, national sau international si tot asa, urmand o lista pioasa, amanuntita, umanitara, sentimentala, diversa si, neaparat, la zi. Imediat, incepe minutul de reculegere. Nu e grav. In definitiv, oricine se poate cutremura, abtine, preface sau da in stamba, vreme de un minut. Prin urmare, unii tac, iar, dintre cei ce tac, unii au lacrimi in coltul ochilor, iar altii se plictisesc scurt, dar sobru. In sfarsit, altii dau buzna peste prilejul de a fi cineva si incep sa raga sau sa fluiere, semnand de prezenta in randul lumii, pe modelul "dati-mi briceagul, sa las o urma, c-am fost la Piramide!". Si, pana la urma, minutul de reculegere trece.

Bono, Papa, Puerta, Irak si alte filme

 Mai nou, a aparut insa ceva de elaborare si participare colectiva superioare: in locul tacerii simple, un ropot de aplauze, innadit fluent, vreme de un minut. Stadionul aplauda, sugerand, cumva, ca isi transmite, astfel, surplusul emotiv si omologheaza o frumusete inca prezenta. Obiceiul a aparut mai intai in Italia, pe la inmormantari de militari ucisi in Irak, si a reusit sa bruieze cu mare succes de public tot ce se stia despre buna-cuviinta si solemnitatea unei despartiri. Apoi, in 2005, oceanele de aplauze care au insotit procesiunea funerara a Papei Ioan Paul al II-lea au fost televizate in toata lumea si au devenit un articol de eticheta globala. Intr-un fel, nu e surprinzator. Pasiunea sau mai degraba mania epocii noastre pentru spectacol a transformat totul - politica, razboi, economie, stiinta si cunoastere - in subsectii ale filmului si televiziunii. Orice eveniment e eveniment numai si numai in masura in care e transmis mediatic si consumat dupa regulile rituale ale spectacolului digerat in fotoliu sau pe sofa. Exista un termen generic in engleza: entertainment. Acest cuvant vag si pasnic si-a pierdut de mult intelesul restrans si desemneaza, acum, o enorma categorie existentiala, o urgie care inghite si niveleaza, o religie sumara, la indemana oricui si de folos nimanui. Intre efectele directe ale acestei convertiri universale la consum de imagine, sunet si ipostaza: clasificarea ierarhica obligatorie, dupa grila topurilor, si ovatia, tipatul sau aplauzele, in orice situatie, cu sau fara scena, cu sau fara ecran. E ceva neputincios, trist si servil, intr-un stadion care se conformeaza aplaudand, dupa regula entertainment-ului. Si ceva nedemn, in celebrarea care-i transforma in celebritate pe cei ce nu mai sunt. Bono asezat la coada pentru salvarea lumii? Antonio Puerta mort in tricoul Sevillei? Inundatii? Atentate teroriste cu femei handicapate, in Irak? Oprah pro-Obama? Acelasi show, aceeasi reactie. Aplauze. Confuzia persista, iar o confuzie care persista indeajuns va sfarsi prin a lua cu ea reperele.

... si alte filme, dar nu Mungiu

 E greu de inchipuit ceva mai ostil discernamantului sufletesc decat acest soi de aplauze care armonizeaza si satisfac in masa. Tot ce ar putea fi dificil sau ar putea strica o digestie educata de placerea entertainment-ului e eliminat. Totul trebuie sa fie usor si in acelasi timp universal agreat. Nu mai e loc si timp de probleme, mai ales de problemele altora. Acesta e tipul de logica unificatoare care a tinut, de pilda, filmul lui Mungiu departe de Oscar-uri si de BAFTA (o replica, britanica, ieftina si stridenta la messa hollywoodiana). Nu ne deranjati si nu contraziceti logica entertainment-ului. La ce bun filme in stare sa strice ragazul de pe sofa si sa transfere asupra noastra problemele altei lumi si ale altei epoci? Logica entertainment-ului a rapus entertainment-ul. Dar sportul? Sunt stadioanele scutite cu adevarat de rigorile etice, de compasul de constiinta sau de dilemele tragice? Se poate naviga, prin sport, spre indiferenta perfecta si anestezia generala? Se poate usura sportul de tot si de toate, cu un rand prelungit de aplauze? Raspunsul asteapta, inca, la rand. S-a asezat acolo, inca din ziua de 14 mai 1938. Anglia, patroana fotbalului, juca, binevoitor, ba chiar binevoitor pana la nechibzuinta, un amical cu Germania. La München. Fotografiile de arhiva ni-i arata pe englezi, insirati la centru, inainte de inceperea partidei. Toti privesc spre tribuna oficiala. Hitler lipseste. E ocupat. Dar oaspetii se prezinta cu mana intinsa, in cel mai reglementar salut nazist.

FA si FO scriu un manual de salut

 Nationala engleza a anului 1938 nu s-a dus in Germania pentru a repeta salutul nazist, ci pentru a castiga. Bietii fotbalisti! FO si FA aveau o agenda diferita. Federatia, FA, a urmat strict comenzile FO. Iar Foreign Office era adancit doctrinar si meticulos in "appeasement" - politica de "imbunare" a statului national-socialist german, prin compromisuri si cedari. Rationamentul din spatele acestei atitudini politice: Mister Hitler va recunoaste, desigur, buna-credinta engleza si isi va modera comportamentul. Evident, nu a fost si nu avea cum sa fie asa. Lectia n-a priit. In 1980, cand toata lumea de bun-simt olimpic a ocolit Jocurile Olimpice de la Moscova, cativa altleti britanici au spart boicotul si au participat. Unii s-au intors cu medalii. Mai bine zis, cu jumatati de medalii castigate in conditii de concurenta jenante. Un argint la lungime, fara jumatate din primii 10 saritori ai lumii, face, cu siguranta, ceva mai putin decat alpacaua celei mai umile linguri de cantina sovietica. Si, totusi, n-a fost de ajuns.

Partenerii comerciali sau unde sa nu protestam