prima pagina

L

a ora la care scriu, luni dimineaţa, ambii candidaţi şi-au proclamat victoria. Nu ştiu cine va câştiga alegerile, dar ştiu că, oricine ar fi acela, va câştiga în primul rând pentru el. Noi o să rămânem, ca întotdeauna, cu greaua moştenire.

L-am votat pe Băsescu fără încredere şi fără bucurie. Fără să-i fiu măcar simpatizant. Am votat, conform a ceea ce e pe cale să devină un nou prost obicei românesc, răul mai mic. În acest caz, răul cel mai mare mi s-a părut capacitatea „malefică“ a câ­torva lideri PSD de a-şi subjuga mass-media. Nu pot uita cum arăta cea mai mare parte a mass-media sub guvernarea Năstase. M-am îngrozit de servilismul ei cumpărat sau şantajat, ca preşedinte al URR. N-am putut trece, acum, peste déjà-vu-ul cu care Realitatea TV a abdicat de la onestitatea jurnalistică, aşternându-şi deontologia pe post de preş pentru un preşedinte de partid. În cazul meu, efectul campaniei anti-Băsescu a fost unul antimanipulare.

De Antena 3 nu sunt dezamăgit, pentru că de la ea nu aveam nicio pretenţie. E doar o pseudoteleviziune de pseudopartid. De la Realitatea TV aveam, însă, aşteptări. Dacă un lider social-democrat nu se poate impune în România decât ajutat de manipulări grosiere, de impostură şi minciuni, dacă liderii PSD pot controla mass-media şi când sunt la putere, şi când sunt în opoziţie, am ales să nu fiu de acord. O presă liberă, cât mai liberă e ceva de care vreau să mă bucur atâta timp cât voi mai rămâne în România.

Performanţele electorale ale lui Ion Iliescu sunt foarte greu de egalat de către PSD. El a putut însă câştiga în felul în care a făcut-o pentru că a avut un discurs şi un comportament corecte ideologic. Rămâne singurul lider social-democrat român autentic. Restul sunt fundamental falşi şi de aceea nu se pot baza decât pe electoratul dependent într-un fel sau altul de partid. Nu te poţi erija în reprezentantul echităţii sociale, al sprijinirii păturilor defavorizate, când ai reflexe de o rapacitate imposibil de disimulat, când principalele favoruri pe care le faci sunt către buzunarele proprii sau ale celor apropiaţi.

Într-o astfel de companie, Mircea Geoană e, de departe, cel mai urban lider pe care l-a produs PSD până acum. Nu are alura veroasă cu care ne-a obişnuit social-democraţia românească. E occidental şi cooperant. E şi cel mai disciplinat. Asta e o specie nouă în politica românească: un candidat care ascultă de staff-ul lui şi face progrese vizibile pe o direcţie stabilită de la bun început. A ştiut să înveţe din expunerea directă la experienţele electorale americane. La bile negre a încasat lipsa de consistenţă, de prezenţă de spirit, dependenţa de personaje dubioase şi o irepresibilă beţie a promisiunilor fantasmagorice.

Din punct de vedere economic, o eventuală victorie a lui Traian Băsescu nu va prevesti nimic bun. Nu văd cum va putea forma un guvern stabil, deci nu văd cum va putea scoate lucrurile din blocajul în care le-a băgat. Victoria nu-i va folosi nici lui, nici nouă la nimic. Măcelul politic va continua, iar pagubele economice din 2010 vor arăta mult mai rău decât în 2009.

Aceste alegeri au constituit o premieră, şi pentru mine, şi pentru alţi prieteni ai mei. Sunt primele alegeri de la rezultatul cărora nu am mai sperat la nimic. De o parte am avut un Băsescu singur, mult prea singur pentru a reuşi ceva în caz de victorie, de cealaltă parte un Geoană susţinut de un melanj mult prea în contra naturii pentru a fi plauzibil în caz de victorie (Doina Cornea alături de Marian Vanghelie, Neagu Djuvara alături de Radu Mazăre etc.). Între ei, câteva trusturi media cu o conduită deplorabilă.

Toţi împreună au reuşit să rupă România în două tabere anti. Modul ăsta de a pune problema este, esenţialmente, anti-România. Într-o Europă care se uneşte mai mult decât oricând în existenţa ei, care vede în colaborare şi consens calea spre ieşirea din criză şi spre un alt tip de viitor, clasa politică românească a ales calea anti. Calea dezbinării cu orice preţ, a încăpăţânării futile, a rupturilor fără cale de întoarcere. Acum 20 de ani, România reuşea o ruptură cu trecutul. Mă tem că acum tocmai ce am reuşit o ruptură cu viitorul. //