Anonimul - un festival (de film) independent

Festivalul Anonimul s-a vrut, inca de la prima editie, acum cinci ani, unul de film independent. A indicat acest lucru si in titulatura oficiala a festivalului (A­­nonimul Independent Film Festival) si a urmarit sa respecte acest principiu de-a lungul tuturor celor cinci editii de pana acum. Nu e un festival foarte mare, asta si din cauza locului in care se desfasoara - Sfantu Gheorghe, in Delta Dunarii, un­de dotarile au fost initial inexistente. S-a construit totul de la zero: un complex cu trei sali de cinema; un campus cu mi­nihoteluri; si un camping cu locuri de cazare la casute si corturi. In camping e un ecran pe care se pro­iecteaza, in­­cepand cu lasarea serii si pa­na di­mi­neata, filmele ce ruleaza in timpul zilei in cele trei sali de cinema din campus.

 Festivalul in sine (ca numar de filme) nu are cum sa creasca, pentru ca spatiile de proiectie sunt limitate, deci practic nu exista loc sa programezi mai mult decat un anumit numar de filme. Anul acesta au fost 7 lungmetraje si 72 de scurtmetraje in cele doua sectiuni competitive, la ca­re s-au adaugat alte cateva filme in pro­grame paralele. Asa ca, cel putin in lipsa unor noi investitii masive intr-un nou complex cinematografic, festivalul e me­nit sa ramana la acelasi nivel si la editiile viitoare. Ceea ce e impresionant, insa, e numarul mult mai mare de spectatori (in special studenti) care au venit anul acesta fata de primele doua editii - poate chiar de 3-4 ori mai mare! Filmele a­­tra­gatoare (cel putin la sectiunea de lung­metraj, pe care am reusit s-o urmaresc in totalitate; nu am vazut, in schimb, decat foarte putine dintre scurtmetraje, pentru care parerile au fost foarte impartite prin­tre spectatori); peisajul de vis (la capatul Deltei, acolo unde bratul Sfantu Gheorghe se varsa in mare); apropierea plajei si a marii - toate au contribuit la succesul pe care-l are festivalul in prezent. Succes evi­dent, in ciuda unor comentarii ne­fa­vorabile printre campisti.

 Cel mai apreciat dintre cele 7 lung­metraje din competitie a fost Die Welle/Valul, al regizorului german Dennis Gansel. Filmul e ecranizarea unui roman (scris de Todd Strasser) si vorbeste des­pre un experiment (care numai in Ger­ma­nia ar putea avea loc, spun unii!). Intr-un liceu se ia hotararea infiintarii a doua clase care sa experimenteze una anar­hia, cealalta autocratia. Dupa ce expe­rimentul cu anarhia esueaza si toti elevii se muta la clasa autocrata, lucrurile in­­cep sa sca­pe de sub control. Elevii de­vin tot mai pa­sionati de experiment si des­copera "avantajele" autocratiei. O expe­rienta si­milara cu ceea ce se intampla in Ger­mania anilor ’30 si care vrea sa de­monstreze ca lucruri oribile din istoria o­menirii, care noi credem ca nu se mai pot intampla niciodata, ei bine... pot re­veni oricand in actualitate! In ciuda esuarii, la un moment dat, in zona co­mercialului prea evident si a zonelor ci­nematografice (prea) comune, filmul are forta, e foarte bine jucat, tensiunea e in ge­­neral bine gradata, iar lucrurile intr-ade­var se precipita spre un deznodamant ne­asteptat. Fusese prezentat anul acesta la Sundance, iar la Anonimul a obtinut Premiul publicului.

Trofeul Anonimul l-a obtinut un film care castigase Premiul juriului anul tre­cut la Cannes - Stellet licht/Lumina ta­­cuta, al unuia dintre cei mai aclamati (de critica) tineri regizori de azi - me­xi­canul Carlos Reygadas. Lumina ta­cuta e un film cu o imagine superba (fil­mul ar fi meritat mai degraba un premiu pentru imaginea lui Alexis Zabe), dar cu un ritm mult prea lent si un caracter mult prea static pentru cele 140 de minute de proiectie! Se vrea un omagiu lui Dreyer, iar deseori Reygadas e comparat cu Bre­s­son sau cu Tarkovski. Destul de fortate aceste referinte si comparatii, caci si Dreyer, si Bresson, si Tarkovski, pe langa planurile lungi si tonul contemplativ, pu­neau si foarte mult sens in filmele lor. Sens netradus neaparat in "actiune", ci in ceea ce poti citi dincolo de imagini sau prin­tre randurile replicilor (ori tacerilor, da­ca vreti...). Or, Carlos Reygadas ne o­fe­ra un film ale carui personaje (pentru ca ar fi cam exagerat sa spun "actiune") sunt plasate intr-o comunitate menonita, foarte izolata, din nordul Mexicului, unde un sot isi insala sotia (lucru de altfel de neconceput si neacceptat intr-o ase­me­nea comunitate, cu reguli religioase foar­te stricte). Si cam atat... Cat de­spre ceea ce putem citi mai de­parte... greu de ghicit!

Un film destul de oarecare a fost bos­niacul Teško je biti fin/E greu sa fii baiat bun, al lui Srdjan Vuletič, cel care in 2004 castigase premiul pentru scenariu la Anonimul pentru Vara in Va­lea de Aur. Filmul de anul acesta e al doilea lungmetraj al regizorului si se vrea o radiografie a vietii de zi cu zi din Sa­ra­je­vo post-razboi. Mai multe personaje care comunica (sau nu) unele cu altele, care se ranesc prea mult si se iubesc prea putin unele pe altele, intr-un carusel al relatiilor umane. Din pacate, filmul su­fe­ra de sabloanele genului - realizat spe­cial pentru festivalurile internationale. To­tul e "caldut", usor dureros, usor trist, usor vesel pe alocuri. Totul e prea "usor"...

Premiul de regie l-a obtinut filmul ro­ma­­nesc Boogie, al lui Radu Muntean (des­­pre care am scris deja intr-un articol anterior), care va fi lansat in cinematografe in a doua jumatate a lui septembrie.

Nu unul dintre cele mai bune, dar unul din cele mai interesante filme din festival a fost israelianul Etz Limon/Livada cu lamai, al lui Eran Riklis - regizor spe­cializat oarecum in filme care denunta abuzurile statului israelian fata de po­pulatia palestiniana. Livada cu lamai are momente lungi de nefiresc si de si­tuatii fortate (lipsa de comunicare intre be­ligeranti e impinsa la extrem), dar pe ansamblu filmul e clar, merge spre un punct destul de previzibil, dar face o de­monstratie care e cel putin util de urmarit. E vorba, pe scurt, despre ministrul isra­elian de Interne, care alege sa-si faca (sau cumpere) o vila chiar langa livada de lamai a unei vaduve palestiniene, in imediata vecinatate a Teritoriilor Pa­les­tiniene. Evident ca, pentru a-l feri pe ministru de posibile atentate, serviciile secrete hotarasc sa taie toti lamaii fe­meii, care doar din asta isi duce zilele. In­cepe atunci un proces (foarte inegal, de altfel) intre cei doi, care se termina cu masura (extrem de "marinimoasa", "generoasa", "plina de compasiune" etc.) a taierii a doar jumatate de livada. E, asadar, un succes (chiar daca doar pe jumatate) al unei femei simple, umile, in fata ne­dreptatii. Desi cu multe clisee si situatii previzibile, filmul face parte din acea categorie de cinema care-si gaseste uti­litatea in caracterul umanitar. Singura problema e ca el nu prea ajunge la pu­blicul foarte larg, pe care sa-l sen­si­bilizeze in legatura cu aceste probleme... A obtinut un Premiu special al juriului pen­tru actorul (foarte carismatic) Ali Suliman (care jucase si-n excelentul Paradise Now).

Premiul pentru imagine l-a obtinut fil­­mul turcesc Yumurta/Oul, de Semih Ka­­planoğlu - film contemplativ, nu rau, dar nici o revelatie... Filmul a mai castigat Laleaua de Aur anul acesta, la Istanbul, si Premiul pentru cea mai buna actrita anul trecut (intr-adevar buna, Saadet Ak­soy), la Sarajevo.

 In sfarsit, Bang bang wo ai shen/Ajuta-ma, Eros, al taiwanezului Lee Kang-sheng, a fost unul dintre cele mai controversate. Cu imagini de o frumusete surprinzatoare ce alterneaza cu altele socante, filmul e cel putin provocator. In Taipei, o mana de oameni debusolati vin intamplator in contact unii cu altii - e, si acesta, radiografia unei societati care-si cauta sensul insusi de a exista. Na­ratiunea e destul de faramitata, iar pe alocuri filmul e chiar confuz. Cu toate mi­nusurile insa, regizorul e unul care, da­ca ar fi mai riguros cu constructia na­rativa, ar putea evolua promitator.